Am primit un e-mail, ce mi-a readus aminte de faptul că România se îneacă, atât la propriu cât și la figurat, în propria neputință, în promisiunile fără acoperire, ce sunt folosite, cu succes, pe post de analgezic social. Mi-a adus aminte că România se neantizează, și nu de ieri de azi, tocmai pentru că nimeni, aproape, nu mai zice nimic. Pentru câteva minute parcurgeți următoarele rânduri, uitați de Caracal și tot ce se întâmplă acolo. Este puțin probabil ca revolta, declanșată de ceea ce se întâmplă la Caracal,împotriva corupției și incompetenței, justificată pe deplin de altfel, să poată avea rezultate, folosind doar “argumentul Caracal”. E nevoie de aduceri aminte. Multe.

Februarie 2019

În februarie 2019, sub titlul “O reabilitare (DN 71) sau haosul minciunii perfecte”, vorbeam despre cum  un proiect, capital pentru dezvoltarea economică a unei părți de România (județul Dâmbovița, în cazul de față) este anunțat ca un mare succes, când, de fapt, totul este posibil să fie doar o nouă mare minciună.

“Pentru proiectul de reabilitare a DN 71,  constructorii interesați se pot înscrie la licitație până în luna aprilie. Oricum CNAIR-ul nu are banii disponibili, în momentul de față (nu există nici măcar un buget al statului, ce să mai vorbim de instituții bugetare și alocări). Condiționalitățile, pentru participarea la licitația de atribuire a contractului de execuție, publicate pe SICAP, sunt atât de complicate încât este de urmărit dacă, dat fiind acest lucru și valoarea anunțată, se va încumeta cineva. În schimb, proiectul este anunțat ca cea mai mare realizare a județului Dâmbovița, la capitolul investiții, forumuri, pagini de socializare și mai toate cotloanele virtuale sau mai puțin virtuale mustind de informații, în care, unul sau altul din lumea politică, încearcă să își asume paternitatea a nimic.

Marele succes este o himeră, peste care sunt grefate multe minciuni și promisiuni, ce, în peste opt ani, de anunțuri și induceri în eroare succesive și premeditate, au făcut ca povestea reabilitării DN 71 să semene cu

la căpătâiul mortului, simțind nevoia să primească și aplauze,

eventual și de la mortul ce așteapă pe marginea gropii.”

Asta spuneam atunci. Pentru cei mai puțin familiarizați cu subiectul, găsiți aici (click) toate datele, ce au generat concluzia de mai sus.

August 2019

A trecut jumătate de an și am primit un e-mail, după cum spuneam (nu voi aminti și expeditorul, dar voi prezenta cele mi-au fost transmise.):

“Am trimis o petitie in nume personal in anul 2015 catre CNADNR la vremea respectiva referitor la starea jalnica a DN 71 iar raspunsul a fost ceva de genul “asta e boss…mai indura si matale cativa ani ca ne vom apuca vreodata de treaba” !!!

Iată și răspunsul formulat, către petiționar, în anul 2015, de către CNDNR/CNAIR, în care celebrul Narcis Ștefan Neaga explica de ce nu se întâmplă nimic, de ce DN 71 rămâne în ruină și doar peticit, pe locuri (n.m. sper să poată fi cât de cât lizibile cele scrise, textul fiind primit în format jpg.)

Așadar, petionarului, de care am amintit, i se explica, în 2015, de ce DN 71 este și va mai fi o ruină peticită, încă multă vreme. În 2019 (februarie) drumul era anunțat ca și reabilitat, numai că, în o jumătate de an, procedurile de  atribuire a contractului de execuție a proiectului au fost reluate de nenumărate ori. Momentan, proiectul, de sute de milioane de euro (330 milioane euro aproximativ) este retras, din SICAP (sistemul de licitații publice). Nimeni, vorbesc de statul român, prin CNAIR și Guvern, nu a făcut nimic. De promis, că va fi gata, au promis în schimb doar reprezentanții din teritoriu, ai statului, Au vândut de fapt o himeră, despre care se prea poate să fi știut cu exactitate ce valoare are.

Am să complez puțin tabloul dezastrului. Priviți imaginea de mai jos. Este o captură( realizată cu google maps)  a zonei de intersecție a DN 71 (Bâldana-Târgoviște-Sinaia) cu DN 72 (Găești-Târgoviște-Ploiești) și cu câteva drumuri de legătură, din apropierea Târgoviștei. Cu roșu (pe hartă) am marcat strada Cărămidari (arteră împărțită de orașul Târgoviște și comuna Răzvad), ce este parte componentă a unui alt proiect de importanță covârșitoare pentru dezvoltarea comunității locale (Dâmbovița-Târgoviște), respectiv  “Reabilitarea centurii ocolitoare a Târgoviștei”.

Despre proiectul de reabilitare a centurii Târgoviștei se vorbește din, atenție!, 2009. Se vorbește. Nu e gata, încă. Nu mai intru în amănunte. Întreb, doar retoric evident, dacă v-ați gândit vreo secundă de câte ori s-a promis și anunțat că e gata. Aveți dreptate. De sute de ori.

Uitați-vă bine, la ce e gata. Imaginile de mai jos sunt surprinse astăzi (1 august 2019) nu pe un segment al acestui proiect, al centurii, ce arată ca după război, ci pe unul finalizat, respectiv Calea Cărămidari, de care aminteam mai sus.

Pentru a preîntâmpina reacțiile, ce eventual îmi vor transmite că am căutat doar “nodul din papură”, și explicațiile ce îmi vor sugera că se poate întâmpla oriunde (n.m. diluviul de nestăpânit, de pe șosea, după o ploaie torențială) nu mai adaug decât că, poate, ar fi bine, dacă aveți asemenea opinii, “bine argumentate”, să priviți și peste gard. Oricare gard.

În altă ordine de idei, pentru toate aceste “realizări”, există și o explicație. Aplauzele prelungite, ani de-a rândul, la sutele de promisiuni făcute, în momentul în care  proiecte de anvergură, ale României, erau  anunțate ca și finalizate (mai are sens să spun de cine?) când, de fapt, nici măcar nu demaraseră, au făcut ca nimicul să fie unicul rezultat.

Ca să ne facem bine, dacă se mai poate, ar trebui activată prezumția de vinovăție. Când mai auziți o promisiune politico-administrativă, nu vă mai grăbiți să gratulați oratorul, cu toate laudele posibile, ați putea începe prin a presupune că “ceva e putred în Danemarca” iar promisiunile ascund, de fapt, altceva.