Tulburați până la derută de subiectele false al unei bunăstări ipotetice,marcată sau nu politic, uităm, cel mai adesea, de lucrurile simple. Uităm că, de fapt, toată zbaterea, toate contrele înverșunate ce ating uneori paroxismul, au plecat inițial de la cel mai simplu dintre lucruri. Ne interesa de fapt viitorul. Evident unul mai bun, dacă nu pentru noi atunci măcar pentru cei care vin după noi.
Undeva, pe drum, între deficite, creșteri economice, promisiuni electorale, culpe politice individualizate sau generale, promisiuni fără acoperire și urcarea pe piedestalul gloriei ipotetice, am uitat (cei mai mulți dintre noi) de faptul că “România de mâine” nu mai știe să spere. Nici nu mai are de ce, ar putea spune unii (nu ar fi pe deplin neîndreptățiți) pentru că, în copleșitoare avalanșă a minciunii și ipocriziei, în care cel de lângă este mereu mai rău, a mai spera la mai bine a devenit sinonimul puținății intelectuale.
Totuși, am văzut “România de mâine” ( o parte a ei cel puțin) prin ochii celor care încă nu au uitat să spere. Aceste câteva rînduri sunt despre ceea ce obișnuiam să credem că este o banalitate, de la sine înțeleasă, dar pe care oamenii mari aproape că, acum în 2019, o consideră extinctă. De România vorbesc și precizez pentru a nu se crea confuzii.
Câțiva copii, sportivi la un club de handbal (CSȘ Târgoviște, pentru conformitate) mai cred că pentru ei mâine va fi mai bine, speră și se bucură doar privind câțiva sportivi (componenții naționalei masculine de handbal a României, veniți la Târgoviște pentru a disputa un meci oficial, contra Lituaniei, în preliminariile Euro 2020).
A fost suficientă o sesiune de autografe, la finalul unui antrenament al echipei naționale, pentru că micile sportive de la CSȘ Târgoviște să poată privi România de mâine cu încredere?
Probabil că nu. Numai că, banalitatea unui gest, nici nu mai contează cum și de către cine facilitat, a aprins măcar flacăra speranței de bine. Chiar dacă România nu mai este ce a fost, nici la handbal, chiar dacă rezultatele, ca și în alte sporturi, altă dată ale gloriei românești, lipsa de strategie și de investiție în copii și juniori, pe lângă facilitățile “sublime”, dar aprope inexistente, au creat perspective dintre cele mai sumbre, am văzut în bucuria lor că mai este o șansă.
Ce ar fi dacă ne-am aduce aminte de la ce “ne-am luat”, de unde a plecat disputa și de ce am transformat România într-un talcioc, în care viitorul a fost primul vândut, pe post de balast inutil?
Imaginile ce însoțesc acest material, patru secvențe, sunt doar pentru a ilustra “banalitatea”. Bucuria lipsită de vreun interes, a celor ce mai speră.
Ce-ar fi să vă aduceți aminte că încă mai există o speranță, pentru România de mâine?
Secvența 1
Naționala se pregătește de confruntarea cu Lituania, din preliminariile EURO (handbal) 2020. Copii sunt doar în fundal.
Secvența 2
Sesiune autografe Dan Racoțea
Secvența 3
Sesiune autografe Ionuț Iancu
Secvența 4
În loc de final