Mirajul puterii fără… putere

Într-o lume uitată între primitivismul de ev mediu, al ruralului ce, de câteva sute de ani, nu a reușit decât să pună o tablă peste groapa veceului, ce a rămas tot în fundul curții, și balcanismul spoit, în stil occidental, al urbanului ce a învățat doar că șampania și caviarul, consumate de trei ori pe zi, nu te transformă neapărat într-un reprezentant de succes al democrației capitaliste, România este chemată să aleagă. Din nou. Ce alege? Mai nimic, de fapt, doar iluzii. Iluzia unei puteri, împărtășită comun de aleși și alegători, ce, de fapt, nu a fost niciodată, cu adevărat a lor. Nici a celor aleși, nici a acelor ce aleg. Iluzia puterii europene. Cu alte cuvinte, câteva vorbe și cifre despre alegerile europarlamentare din 26 Mai 2019.

Parlamentul European

Cu cei 751 de eurodeputați, din 28 state ( la momentul actual, înainte de Brexit și ieșirea, eventuală, a Marii Britanii din ecuație) Parlamentul European își alege reprezentanții, pentru cei 550 de milioane de cetățeni europeni (în 2019), din 1979, iar deputaţii sunt aleşi prin vot universal direct, pentru o perioadă de cinci ani.În România, din 2007 (pentru un mandat parțial, inițial, de doar doi ani), până acum este pentru a patra oară, când aproximativ 30 de români sunt trimiși să reprezinte, se zice, națiunea, în forul suprem legislativ al continentului. Pentru conformitate, vorbim de 35 de eurodeputați români inițial, apoi 32, iar din 2019 de 33. Prin comparație, cu cei 750 de eurodeputați, în total, cam ceea ce reprezintă în Parlamentul României grupul minorităților naționale. Exact aceiași putere de decizie, păstrând totuși proporțiile.

Pentru prima dată însă politicul românesc ( o parte importantă a lui, cel puțin) mizează, în aceste alegeri, nu neapărat pe propriile forțe ci pe ajutorul “vocilor” din afara politicii de partid, o măsură ce demonstrează, fără tăgadă (părerea mea), decredibilizarea unei clase politice, incapabile să treacă peste interesele de grup, ce acum apelează la ultima resursă- capitalul de credibilitate și notorietatea celor ce au arătat că puterea politică, partidele românești în special, este măcinată de o boală incurabilăautosuficiență-arivist-demagogică. Un fel de cleptomanie, axată pe furtul speranței de mai bine, dublată însă și de o mitomanie excesivă, în care iluziile trebuiesc vândute, acum, de către cei ce au atras atenția că politicul minte și vinde iluzii, la preț de indulgențe.

Ai “noștrii”

Pentru cei mai puțin familiarizați cu zbaterile lumii politice mă refer în special la două nume.

Rareș Bogdan(foto) jurnalist Realitatea TV, acum cap de listă la PNL, pentru alegerile europarlamentare din 2019 și Carmen Avram(foto)– jurnalist Antena3 (fost PRO TV), poziția numărul 2 în lista PSD, pentru alegerile europarlamentare.

Plecând de la premisa, că, în cazul ambelor nume, vorbim de “voci” care contează în peisajul media românesc, “voci” ce și-au câștigat notorietatea și încrederea, în rândul a  segmente largi ale populației votante, tocmai prin criticarea și devoalarea derapajelor politicului, o întrebare măcar tot necesită răspuns. De ce au acceptat înregimentarea politică (pe listă de partid) și, în plus, în poziție de locomotivă politic-electorală?

Cum nu există decât foarte puține ipoteze, am să mă rezum doar la prezentarea a două dintre ele. Pentru că schimbarea presupune implicarea celor care critică derapajele politicului și pentru că acest lucru nu se poate face decât din interior, ar putea fi o explicație. Pe de altă parte, politicul, în cazurile de față, PNL și PSD, acceptă un compromis, mergând pe ideea că avantajele (atragerea de voturi pentru întreaga listă) sunt mai mari decât dezavantajele (eventuala detașare de politica partidului, a unora obișnuiți să spună ce cred, mai curând decât ceea ce dictează partidul).

Aici este cu adevărat problema, pentru că, în spatele unor nume, partidele vor reuși să maculeze ideea de libertate de gândire, chiar dacă, între noi fie vorba, despre obiectivism absolut nu se poate vorbi niciunde.

În plus, accesul în Parlamentul  European, în condițiile în care cei 33 de eurodeputați români fac politici diferite, neavând congruențe decât rar, și punctual pe domenii prea puțin importante, vor face ca orice mandat, indiferent de nume, să semene, finalmente, tot cu un fel de  recompensă financiară, adusă pentru cine știe ce servicii ante sau post factum (accederea în PE).

Pentru a lămuri și această neclaritate (legată de avantajele financiare) iată care ar fi acestea:

  1. Începând cu 1 iulie 2018, salariul lunar brut al deputaților, conform statutului unic, este de 8 757,70 EUR. Salariul se plătește din bugetul Parlamentului și din acesta se rețin un impozit comunitar și contribuțiile de asigurare, salariul net care rezultă fiind de 6 824,85 EUR. 
  2.  Conform statutului, foștii deputați au dreptul la pensie pentru limită de vârstă începând de la 63 de ani. Pensia reprezintă 3,5 % din salariul pentru fiecare an complet de exercitare a mandatului, fără a depăși însă 70 % în total. Costul acestor pensii este suportat de bugetul Uniunii Europene.
  3. Indemnizaţia vizează acoperirea cheltuielilor din statul membru în care au fost aleşi, precum costurile de administrare a birourilor deputaţilor, factura telefonică şi taxele poştale, achiziţionarea, utilizarea şi întreţinerea echipamentului informatic şi telematic.În 2019, valoarea indemnizației este de 4 513 EUR pe lună.
  4. pentru activitățile desfășurate în afara statului membru în care au fost aleși, deputații pot beneficia de rambursarea cheltuielilor de deplasare, de cazare și a cheltuielilor conexe într-un cuantum maxim de 4 454 EUR anual.
  5. Parlamentul plătește o indemnizație forfetară de 320 EUR pe zi pentru a acoperi în totalitate celelalte cheltuieli ale deputaților în perioadele de activitate parlamentară, cu condiția ca aceștia să își confirme prezența prin semnarea unuia dintre registrele oficiale deschise în acest scop.
  6. Deputații în Parlamentul European își pot alege asistenții în limita unui pachet bugetar stabilit de Parlament și în condițiile stabilite de capitolul V din Normele de aplicare a Statutului deputaților.În 2019, suma maximă lunară disponibilă este de 24 943 de euro pentru un deputat. Această sumă nu este plătită deputaților, ci este plătită ca salariu atât asistenților care îndeplinesc condițiile și care sunt angajați cu un contract de muncă valid, cât și organismelor responsabile pentru colectarea impozitelor pe salarii.

Nu cred că mai este nevoie de alte calcule, pentru a căpăta dimesiunea reală a stipendiilor asigurate, pentru munca depusă,evident, unui eurodeputat. “Scorurile” sunt identice, indiferent de țară, la acești bani adăugându-se alții, în cazul unor funcții de conducere. Din păcate nu este și cazul României, ce doar prin comisarii europeni (fiecare stat membru are unul, iar România i-a avut pe Dacian Cioloș și Corina Crețu, până acum), a avut oarecare tangențe cu sferele puterii adevărate, la nivel de Europa.

Acesta este și motivul pentru care acest articol poartă titlul acesta. De fapt, alegerile europarlamentare reprezintă, pentru România, doar o recompensă pentru foarte puțini. Speranțele puse în cei care au promis că vor fi o voce, pentru România, indiferent de culoarea politică, s-au ruinat de-a lungul timpului, poate chiar mai repede de cum au apărut.

De notorietate sunt cazurile Gigi Becali, eurodeputat din partea PRM, iunie 2009-ianuarie 2013, zero din punct de vedere al activității. Sau, mai nou, un alt Don Quijote mioritic, Mircea Diaconu, ajuns europarlamentar din poziția de independent (susținut politic, dar nu pe o listă de partid) cu un mandat încă în vigoare (2014-2019) dar care a anunțat deja ( de prin martie 2018) că nu mai candidează pentru un nou mandat.Ce a făcut, ce putea să facă, pentru România, nu pentru sine sau apropiați? Cred că orice cititor al acestor rânduri este capabil să își ofere un răspuns.

Un alt exemplu definitoriu este cel al celor care au fost, au renunțat și acum vor iar în PE. La această categorie încadrându-se perfect actualul ministru al Fondurilor Europene, cap de listă pentru PSD, la alegerile din 2019, Rovana Plumb. De ce? Pentru ce? Pentru cine? În condițiile în care vorbim de o persoană implicată fundamental la nivel de Guvern și politic (șefa PSD Dâmbovița), care va trebui să renunțe, prin plecarea în Parlamentul European, și la funcția din Guvernul României și, cel mai probabil, și la cea de la partid.

 

Practic, vorbim de abandonarea unor funcții, în care a fost numită sau aleasă beneficiind de încrederea și speranțele unor oameni. Mulți, puțini, nici nu mai contează.

Între timp, după 26 Mai 2019, România, cea mai mare parte a ei cel puțin, va fi tot aici. Suspendată, aproape atemporal, între atavisme sociale cu origini în Evul Mediu și un radicalism eurosceptic de secol 21.Va conta ce vot va fi contabilizat în data de 26 Mai? Prea puțin. Poate doar pentru sociologi și “mafaldele” politicii românești. Pentru restul răspunsul va veni mai târziu. Dacă va veni vreodată.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *