“Să fie bine , ca să nu fie rău”, vorba unui “clasic” în viață, bântuie,ca o idee orfană, administrația, fie că vorbim de cea centrală sau locală. Și cum (aproape) nimeni nu este suficient de “nebun” încât să se poziționeze de-a “latul drumului”, când trec camioanele agabaritice ale ordonanțelor și proiectelor de legi ce schimbă tot, dar anunțând totodată un prea plin ipotetic, pentru buzunarele ciuruite ale “rumânului”( vorba altui “clasic” în viață), binele rămâne, așa cum îl anunță cei care schimbă câte ceva în legislație, o ipoteză de lucru, și nimic mai mult.
Dincolo de bine și de rău (n.m. nicio legătură cu opera filozofică a lui Fridrich Nietzsche,”Jenseits von Gut und Böse”) unele proiecte, pe care doar “nebunii” le-a contesta, nu sunt altceva decât praful iluziei de mai bine, în ochii prea obosiți ca să mai vadă dincolo de aparențe. Unul dintre aceste proiecte mă încumet să îl prezint în cele câteva rânduri ce urmează.
Matematică versus realitate
Anunțata creștere a salariului minim garantat, de la 1900 (brut) la 2050 de lei , programată pentru 1 ianuarie 2019, ar putea să aibă loc mai devreme.Cel puțin așa a lăsat să se înțeleagă Orlando Teodorovici (foto 1), titularul de la Finanțe (momentan). Foto 1
„Sunt șanse. Se face această analiză la Finanțe.La Finanțe, ești obligat să faci analize. Când este vorba de venitul românilor, trebuie să vezi de unde poți crește”. A spus Teodorovici, într-o emisiune la TVR, întrebat dacă salariul minim pe economie poate fi crescut la 2.050 de lei, înainte de 1 ianuarie 2019, așa cum este anunțat în prezent.
Coincidențele (n.m. în cazul de față o întrebare aparent întâmplătoare și un răspuns ce aștepta să fie rostit) sunt foarte rare, dacă nu cumva inexistente, în emisiunile televizate în care participă, ca invitați, oficiali ai statului, de rang înalt. Așadar, nu este întâmplătoare afirmația lui Teodorovici ci, mai degrabă, invers.
De ce ar crește, din bugetul și așa peticit al statului, cineva,
veniturile, cu doar câteva luni (maxim două) înainte de termenul stabilit?
Dau pentru că nu dau de la ei. Ba, mai mult, vor lua.
În România există, la momentul actual (iunie 2018, statistică oficială), 1,3 milioane de salariați plătiți cu salariu minim de 1900 de lei brut (1162 net). Din care, atenție!, 30.000 sunt salariați la stat iar restul în mediul concurențial (privat). Astfel, creșterea pe hârtie, de 150 lei (de la 1900 la 2050 de lei) înseamnă 35% contribuții sociale și de sănătate = 52,5 lei; 10% impozit pe venit = 9,75 lei; creșterea reală ( din buzunarul angajatului) 85 – 87 lei (în funcție de deducerile personale). O creștere ce este suportată de IMM-uri, asta pentru că cei aproximativ 1.270.000 de salariați cu venit minim se regăsesc aici. Vorbim de o creștere a venitului de nici măcar 90 de lei per angajat.
“Buni și aștia. Decât nimic”. Adevărat, numai că intruziunea statului în politică financiară privată nu este niciodată fără urmări.Nu este vorba de a apăra “capitalismul sălbatic și politica de desconsiderare a drepturilor la o viață decentă ale salariatului” atribute cu care stânga ștampilează, când îi vine bine, mediul privat, ci de un bun simț matematic.
Pentru a elimina o ipoteză de lucru falsă repet, ce am mai mai spus și cu altă ocazie, că există state membre ale UE unde politica salariului minim garantat de stat nu există (n.m. Danemarca, Italia, Cipru, Austria, Finlanda şi Suedia) și unde societatea nu a făcut nici implozie, nici nu e în război civil.Trecând peste această remarcă complementară, calculul ne arată că, practic, din majorarea salariului minim garantat, la suma de 2050 de lei, în condițiile economice actuale ale României nu profită decât statul. Privatul, IMM-urile românești, va trebui, în cazul de față, să facă față provocării ca plusul salarial și de dări, către stat și angajat, să nu fie exact diferența dintre profitul minim și faliment. Mulți nu vor reuși.
Statul, pe de altă parte, ce nu are de plătit, mai mult, decât pentru aproximativ 30.000 de salariați, va colecta suplimentar,la buget (n.m. CAS + CASSS + impozit pe venit),de la firme, pentru 1,27 milioane de salariați.
1.270.000 x (52,75 + 9,75) = 79.375.000 x 2 luni (eventual)= 158.750.000 lei / 4.5 (cotație euro)=aproximativ 35 milioane de euro.
Vă spune ceva această sumă. Nu e suspect de apropiată de cele 40 de milioane de euro cost pentru Referendum 2018?
Evident că nu se poate afirma că banii se vor lua pentru a suplini golul lăsat de cele aproximativ 40 de milioane de euro, bani cheltuiți pentru Referendum, dar bugetul e același chiar dacă se mută banii dintr-un buzunar în altul. Când plătești ratele și dările, și nu-ți ajung banii, buzunarul de la spate sau cel din față sunt folosite în egală măsură, pentru a acoperi datoria. Cu condiția să fie ceva în ele.
Per total, la nivel macro, o discuție despre aceste sume poate părea ridicolă (n.m. vorbim totuși de un PIB național estimat de aproximativ 196 miliarde de euro, în 2018). Dar tocmai pentru că am ajuns să vorbim de inginerii financiare, poate ridicole prin dimensiune, pentru cârpeli de bugete și ajustări de deficite, ca să iasă totul bine din pix, situația este îngrijorătoare. Poate la fel de îngijorătoare ca atunci când cineva șoptea, din spatele unei perdele, pentru altcineva, de pe balcon: “Mai dă-le, Nicule, o sută!” (n.m. veridicitatea legendei nu intră în discuție, fiind acceptată, să zicem, datorită ineditului situației și a conotațiilor, generate de atunci încoace)