Nu mai pot, cu “băieții” aștia! Iar ei nu mai pot de România, de fotbalul românesc, unul ce a ajuns, iar, pe “culmile succesului”, se spune. “Performanță istorică”, pentru care s-au zbătut, au tremurat, au susținut din toate puterile, iar acum, mândri de ce au realizat, au umplut “zidurile” din spațiu virtual, cu ce au făcut ei. Fără ei nici că se putea, iar asta e deja sigur, și ușor de înțeles, cred ei, că doar d-aia au dat drumul la avalanșa de mesaje, când nici nu fluierase bine finalul de meci, arbitrul partidei Israel-România (n.m.– mă scuzați, nu cred că are importanță numele, așa că nici nu-l amintesc).
Să nu uităm că noi, adică ei, adică partidul, până la urmă, au făcut, au susținut, iar mai la “vară”, la vot, să nu-i uităm, pentru că, nu-i așa, vrem să mai facă și altă dată. Adică să facă totul pentru băieții aștia de “ne reprezintă cu cinste”, “fac performanță pentru România”.
Vax albina, crema puca!
La un semn… imediat după finalul de meci, s-a umplut net´-ul cu mesajele de felicitare și mândrie. Cei mai harnici, ca de obicei, armata PSD. După ce șeful Ciolacu a “postat”că româniii sunt în sfârșit fericiți (n.m.– mai ales că e el șef la Palatul Victoria, probabil) s-a declanșat jihad-ul de partid. Spre exemplu, în Dâmbovița, că au, n-au treabă, cu fenomentul, toată conducerea PSD, i-a dat înainte cu felicitările și mândria, până în zori de ziuă. De multe ori și poza de ilustrație, a mesajului, a fost aceiași:
Vorba aia: “Ai, n-ai mingea, tragi la poartă!”
În segmentul celalălt al arcului guvenamental, adică la PNL, am văzut că s-a așteptat ca ideile să se decanteze și nu s-a mizat pe principiul “ne suim pe entuziasmul popular, cu bocancii de armată, dacă trebuie, ca să mai smulgem, prin nebăgare de seamă, un vot-două”. Nu, la liberali s-a așteptat dimineața, ca lumea să vadă că noi, adică ei, nu suntem/sunt populiști. Ca alții. Sau poate, pur și simplu, șeful de partid o fi fost furat de somn, în amețitoarea “tensiune”, a partidei mai înainte amintite. și, în concluzie, abia la crăpatul de ziuă și-a făcut timp și de o postare, cu felicitări, evident.
Prin galerie, pardon, fosta galerie, lucrurile au stat mai simplu. Acolo se știe ce și cum e cu fotbalul, cu audiența în segmentele largi ale populației, dar, pentru că altcineva confiscă (n.m.– încearcă, cel puțin), acum, cașcavalul electoral al succeselor sportive românești, din postura de titular al scaunului puterii, unde s-a/s-au așezat de ceva vreme, vocalizele virtuale, și bucuria nemărginită, manifestate plenar și virtual, au fost mai puțin…grafice. Așa că a ieșit ca la o aniversare obișnuită. De cartier. Din popor, cu alte cuvinte.
Stau și mă gândesc că, exact cu 30 de ani în urmă (n.m.- 17 noiembrie 1993), subsemnatul, împreună cu vreo câteva mii de studenți din București (complexul studențesc Regie, în special), porneam pe jos spre Aeroportul Otopeni (vreo 20 de km), în creierii nopții, după un Țara Galilor-România (1-2), ce aducea calificarea României la Campionatul Mondial de Fotbal (SUA 1994).
De ce băteam atâta drum? Cred că doar ca să-i așteptăm pe “băieții noștrii”, ce se întorceau acasă după o victorie mare, ce ne dăduse, măcar momentan, iluzia fericirii, într-o lume în care ei, cei care făceau totul, și atunci, și acum, confiscau, atunci mai greu de fapt, totul. Că, “băieții noștrii”, n-au venit când trebuiau să vină și am bătut degeaba drumul până la aeroport, nici nu mai are importanță. Fericirea a mai durat măcar câteva ore.
Sursa foto. Eurosport (Bucuria calificării, România la Cardiff, 17 nov.1993)
Apropo, între sloganurile timpului îmi amintesc că erau: “Iordănescu, în loc de Iliescu!” sau “Răducioiu, în loc de Văcăroiu!”. Pe vremea aia cred că s-a născut și ideea cu confiscarea oricărei victorii sportive românești, de către politicieni. Ei, sigur, nu erau în cei 10-15.000 (aproximativ), ce au mers atunci, 20-25 de km, pe jos, doar pentru a urlă “Hagi, președinte!”, dintr-o margine de aeroport, către un avion ce părea că nu mai vine. Noi, toți, stiam că nu va fi cazul să-l votăm vreodată, politic, pe cel pe care îl aclamam (chiar și în lipsă). Oricum, la vot, după vot de fapt, iese cine trebuie! Sau nu?