Istoria se repetă continuu, în ceea ce privește fotbalul românesc, dar nimeni nu pare să țină cont ( se prea poate să nu se vrea) de greșelile altora și toți, foști și actuali, par hotărâți să facă aceleași greșeli, apelând mereu la neaoșul și păgubosul, la modul absolut: ”Mie/nouă nu mi/ni se întâmplă”.Vă propunem o analiză, nonexhaustivă, a două „situații” fotbalistice din zona Muntenia Sud, Valahia cu alte cuvinte, ce sunt relevante, din perspectiva a ceea ce se întâmplă în acest colț de Românie (sud-estul țării) în ligile de fotbal inferioare ( a doua sau a treia).
De ce fotbal, de ce doar despre această zonă?
Pentru că, într-o lume ce își clădește idealuri din ce în ce mai rar, aici, în sud-estul valahic al României, energiile și pasiunea „cheltuite” pe și pentru “sportul rege” nu își găsesc un echivalent în nici un alt domeniu. În al doilea rând, pentru că deși „sportul rege” nu a ajuns să fie afacerea cea mai de succes, în ultimii ani cel puțin, acesta revine în topul bussines-urilor din bani publici, ce asigură satisfacții depline. Pentru unii, cel puțin. Dacă aveți câteva minute, ce pot fi „furate” din orarul zilnic, aici și aici veți (re)găsi câteva concluzii, zicem noi interesante, bazate pe investigații amănunțite, exprimate de Valahia Media, de-a lungul timpului, ce au legătură cu subiectul abordat acum, dar care nu sunt decât complementare acestuia.
Ce a fost, va mai fi iar?
Pentru foarte mulți dintre cei care “mănâncă pe pâine” fotbalul actual, în special cel românesc, noțiunea de „Cooperativă” reprezintă, în cel mai bun caz, un termen abstract, poveștile cu cluburi departamentale (Armată, Securitate, Miliție) sau absurdul așa numiților sportivi amatori, ce prestau și la strung și în iarbă, și, de asemenea, cu prim secretarii PCR (n.r. un fel de prefect-președinte de CJ, doi într-unul, din timpurile noastre) din fiecare județ, ce stabileau rezultate, scoruri, sau echipe, sunt, de asemenea, doar o poveste.
Pentru cei ce nu au auzit nici măcar poveștile s-ar putea ca o lectură interesantă să fie cartea lui Mircea Angelescu (fost șef al FRF, înainte de Revoluție, „inventatorul” lui Mircea Sandu sau a lui Mitică Dragomir), ”35 de ani la pupitrul fotbalului” – el chiar știa (n.r. a plecat dintre noi în 2009) cu ce se “mânca” afacerea asta. La umbra acestor povești, ce au născut monștrii ce ne mai bântuie și astăzi, fotbalul capitalist românesc a avut nevoie de două decenii și jumătate (post Revoluție) ca să ajungă în punctul în care aproape că a decis că era mai bine înainte. Au dreptate, era mai bine, pentru ei. Pentru cei ce împart banii. Ai tăi, ai mei, ai tuturor celor ce plătesc, au plătit sau vor plăti vreodată taxe și impozite, către stat. De ce? Cum?…
Chindia Târgoviște
(Re)înființat în 2010 ( sub această titulatură) clubul de fotbal târgoviștean agonizează prin ligile inferioare ( a doua și a treia) visând și sperând, prin cei mai împătimiți dintre suporterii săi, la o glorie demult apusă. O glorie ce, cu sinceritate și fără malițiozitate gratuită, la adresa celor pentru care culorile clubului (roș-albastru) înseamnă chiar mai mult decât ce înseamnă Barcelona, în fotbalul mondial ( echipă cu care împart aceleași simboluri cromatice și doar atât), la un calcul rapid și o analiză lucidă, nu reprezintă aproape nimic, în istoria fotbalului.
Sursa Foto 2: facebook (Fotbal Club Chindia Târgoviște)
O glorie ce, pentru suporterul împătimit de fotbal, de la Târgoviște, se reduce la participarea în primul eșalon fotbalistic românesc. Asta pentru că ambițiile mici și interesele meschine, ale celor ce decideau (și) aici, soarta fotbalului local, au fost evidente, chiar și pentru cei mai „nebuni” dintre suporteri (și nu, nu vorbim de ‘Frumoșii nebuni ai marilor orașe”, ai lui Fănuș Neagu). Suficient de evidente pentru a împiedica până și visul să se nască.
Reînființat ca un parteneriat public-privat, între o societate deținută de Gheorghe Popescu (fostul internațional) ( SC Pimen SRL) și autoritățile locale ( Primăria Târgoviște și CJ Dâmbovița) clubul târgoviștean a eșuat atât în tentativa de a accede rapid în primul eșalon (venind din liga a treia) cât și în aceea de a se transforma într-o societate sănătoasă, organizată după principiile economiei de piață.
Foto 3: Gheorghe Popescu în perioada Chindia Târgoviște (2010-2012)
O filozofie specifică fotbalului din vestul Europei, o lume către care microbistul român (târgoviștean, în cazul de față) nu a încetat să se uite cu admirație și teamă (o teamă izvorâtă din sentimentul inaccesabilității lumii lui la lumea acea). În momentul de față, structura de acționariat a clubului cuprinde CJ Dâmbovița, Primăria Târgoviște și Universitatea “Valahia” Târgoviște (n.r. o entitate alăturată doar formal echipei, doar pentru că dădea bine). Banii vin exclusiv de la CJ și Primărie. Pentru un ordin de mărime: În perioada iunie 2017- iunie 2018 alocările au fost următoarele.
CJ Dâmbovița– 2 milioane de lei
Primăria Târgoviște– aproximativ 2 milioane de lei
(mai jos găsiți calendarul de plăți,în lei, făcute către club, de către CJ Dâmbovița, în această perioadă)
Plăți efective
Iun. 2017- 100.000 cotizatii Ian. 2018- 100.000 cotizații
Iul. 2017- 150.000 cotizatii Feb. 2018-400.000 cotizații
Aug. 2017- 150.000 cotizatii Mar.2018- 0.00
Sept. 2017- 100.000 cotizatii Apr.2018-500.000
Oct. 2017- 2000.000 cotizatii Mai 2018- 0.00
Nov. 2017- 200.000 cotizatii
Dec. 2017- 100.000 cotizatii
Așadar, o sumă ce nu depășește 1 milion de euro, pentru o echipă ce, se spune, a avut ca obiectiv promovarea în primul eșalon. De remarcat că toți banii sunt alocați din fonduri publice. Din start, acest tip de finanțare poate fi considerat unul discreționar și evident ce nu are legătură cu fair play-ul jocului, atât de clamat de forurile internaționale de specialitate. Asta pentru că alocările, dincolo de bugetele inițiale, pentru astfel de cluburi, susținute exclusiv din fonduri publice, fonduri ce sunt votate la debut de an de către Consiliile județene sau locale, în funcție de UAT-ul ce dă banii, se pot face rectificări de buget ( după jumătatea anului calendaristic) în sensul în care, cu o simplă propunere scrisă (chiar și cu identificare incertă a sursei de finanțare) venită din partea unui șef de județ sau de oraș (primar) și cu un vot al consilierilor locali, bugetele inițiale pot fi mărite cu oricât, fără a se ține cont de criterii de performanță, oportunitate sau disponibilitate financiară și, mai ales, poate cel mai important, fără a se ține cont de părerea deținătorilor indirecți ai acestor fonduri (n.r.după cum spuneam și anterior, toți cei care plătesc taxe și impozite, adică banii ce constituie fondurile CJ-urilor și Primăriilor, în cea mai mare măsură). În cazul Chindia Târgoviște, suma de 6-700.000 de euro este mare în comparație cu ce se obține din această investiție, dar mică în comparație cu ce fac alții.
Foto 4: stadion Chindia Târgoviște (“Eugen Popescu”)
Sursa foto 4: adevarul.ro
Pentru cunoscători, AFC Hermanstad a avut, în aceiași perioadă, un buget de 2, 5 milioane de euro ( tot fonduri publice, Primăria Sibiu) iar Dunărea Călărași de 2 milioane de euro (Primăria Călărași și CJ Călărași), adică echipele ce au reușit să facă pasul, din liga a II-a, pe scena primului eșalon fotbalistic românesc.
În recent încheiatul campionat al ligii a doua, dintr-un total de 20 de echipe doar patru (ASU POLI Timișoara, Ripensia Timișoara, Luceafărul Oradea și Metaloglobus București- cu patron sirian) nu erau finanțate din fonduri publice. În rest, fotbal la cheremul primarilor și președințiilor de CJ-uri, ce pot sa dea, sau nu, bani pentru fotbal și, practic, să decidă dacă acesta mai există sau nu. La sud de arcul carpatic aceasta fiind regula și nu excepția.Asta pentru că:
Într-un spațiu sărăcit și fără perspective, în multe cazuri, asigurarea „circului” și păstrarea pauperității cvasigeneralizate,
fără investiții în infrastructură, educație și dezvoltare economică,
reprezintă exact ingredientele ce asigură anularea individului, ca entitate distinctă, capabilă să discearnă ,
păstrând, de decenii deja, un status quo ce spune că cel ce asigură minumul de confort,
prin hrănirea unei pasiuni, primește votul.
Au învățat să hrănească frica. Frica de a nu pierde minimul confort.
Chiar dacă acesta(minimul confort) nu este, de fapt, decât o himeră.
Unde este totuși afacerea?
Revenind la exemplul aplicat Chindia Târgoviște. După îndepăratrea din structura de acționariat a segmentului privat (Gheorghe Popescu prin firma sa) (din 2013) clubul de fotbal a rămas la dispoziția autorităților locale, atât în ceea ce privește sumele investite cât și al strategiei de marketing și dezvoltare. Într-o societate în care banii investiți nu trebuie să producă pe termen lung, pentru că nu există presiunea rentabilității și profitului (argumentul suprem în economia de piață) atât la Târgoviște cât și oriunde altundeva, unde condițiile sunt similare, profitul și rentabilitatea se calculează din perspectiva celor câțiva ce ajung să câștige din banii publici (poate nemeritat și fără să facă ceva anume). Sunt mulți, de la jucători (unii aduși în cluburi fără a avea vreo legătură cu sportul, doar pentru că sunt rude cu cine trebuie), loturi, ce pot fi dimensionate oricum( nu există decât limita minimă impusă de regulamente), până la staff tehnic sau personal ce nu are legătură directă cu fotbalul (structuri ce pot cuprinde zeci de persoane, manageri, președinți de club, vicepreședinți, secretariat, compartiment juridic,economic, asistenți manager, secretare, șoferi, persoane responsabile cu întreținere spații birouri, spații de joc și antrenament, etc). Aceste structuri ( supradimensionate, peste limita minimă obligatorie, impusă de regulamente) sunt plătite din bani publici, iar calculul de rentabilitate nu există, pentru că nimeni nu întreabă de bani.
Foto 5: Daniel Popa (sursa foto-dinamo1948.ro)
În cazul Chindia Târgoviște cea mai bănoasă tranzacție, în deja opt ani de activitate, o reprezintă transferul lui Daniel Popa la Dinamo București. O tranzacție ce a adus clubului “fabuloasa” sumă de 15.000 de euro ( cel puțin la nivel declarativ, oficial, aceasta este suma).Pentru a întelege dimensiunea ridicolului, din această tranzacție ( la momentul transferului Chindia Târgoviște vindea cel mai bun produs al său, deținut în coproprietate, cu FCM Târgoviște, la acel moment, pentru un total de 30.000 de euro). Cu alte cuvinte, Chindia se alegea cu o pierdere importantă la nivel de structură a echipei și câștiga, financiar, cam tot atât cât încasează lunar, în liga întâi de fotbal, din salariu, un jucător (unii dintre cei mai bine cotați) de la FCSB ,CFR Cluj sau Dinamo. În cazul în care nu vorbim de prostie sau dezinteres se poate gândi, cel puțin, că realitatea a fost puțin diferită, față de ceea ce apare în acte.
Poate fi vorba de o scăpare, de o decizie nu tocmai inspirată, pentru care nimeni nu ar trebui ( oricum nu se întâmplă) să fie tras la răspundere. Adevărat! Partea proastă este că, după cum spuneam, aceasta este cea mai de success afacere realizată de cei de la Chindia, în cei opt ani de existență. Vorbim de dezinteres, în primul rind,apoi de lipsa presiunii, atunci când la mijloc este vorba de balanța economică. Nu sunt banii lor, existența lor nu depinde de succesul financiar al clubului, așa că doar interesul personal al unor indivizi are prioritate.
Viziunea și planificarea pe termen lung, atât din punct de vedere economic cât și sportiv, sunt argumente aproape indezirabile în astfel de structuri.Cel mai bun exemplu poate fi tot de la Chindia Târgoviște.
Foto 6: Alexandru Băluță, în perioada Chindia (sursa foto-gsp.ro)
Alexandru Băluță, jucător transferat, pentru suma de 3 milioane de euro, de la CSU Craiova la Slavia Praga, și-a început activitatea fotbalistică( la nivel de seniori) la Târgoviște (venit pe filiera Gheorghe Popescu). Târgoviștea, prin Chindia, la promovat, chiar a debutat ca jucător la seniori aici și a scăpat de el (după doi ani de activitate ) gratis. Nici-un leu, nu a încasat clubul târgoviștean, din transferul lui Băluță, mai întâi la “Viitorul” lui Hagi și mai apoi la Craiova. Craiova încasează o sumă ce echivalează cu bugetul clubului din Târgoviște( la nivel de liga a doua) pentru trei-patru ani. Ar mai fi ceva de spus? Poate doar că, evident, nu este nimeni vinovat. Se mai întâmplă.
Din păcate, cazul Chindia nu este singular, aceiași poveste o întâlnim peste tot, acolo unde vorbim de implicare financiară exclusivă a autorităților locale. Bani publici cu alte cuvinte. Mai devreme sau mai târziu toate aceste povești au un singur deznodământ: falimentul. La fel de adevărat este că și echipe de fotbal cu finanțare exclusiv din mediul privat ajung în aceiași situație, dar acesta este (și) rezultatul politicii de finanțare din fonduri publice.
Resursa fotbalistică este limitată( în special cea valoroasă), din ce în ce mai restrânsă am putea spune, iar concurența cu “sacul fără fund” ( cel puțin momentan) al statului ( ce ia din banii tuturor pentru a da doar unora) duce către această consecință, o creștere a prețurilor (jucători, antrenori, etc) și implicit a cheltuielilor. O creștere căreia, la un moment dat, cei din mediul concurențial nu îi fac față.
Despre disputa privat-public, din fotbalul românesc, și despre ce a generat ea vă invităm să aflați mai multe în cea de-a doua parte a acestui material. O analiză a ceea ce a însemnat și înseamnă Republica fotbalistică Ploiești: Petrolul Ploiești. La rândul său și aceasta fiind o poveste emblematică pentru fotbalul românesc, din sud estul țării, o poveste ce s-a încheiat( la un moment dat) în spatele gratiilor, pentru unii.
Foto 1 (articol): Mingi de fotbal folosite de copii în Africa
Sursa foto:petapixel.com
){kind=link}