Aceste material, pe care l-am încadrat în rubrica de reflecții personale (abandonată nemeritat de o vreme) intitulată “Doar de o carte să-ți mai spun”, nu face vorbire despre o carte, propriuzis. Deși, dată fiind amploarea confesiunii, ce o voi recomanda imediat (nu că ar avea nevoie de recomandare), ar putea fi încadrat (materialul comentat) și în această categorie (Lumea lui Gutenberg cu alte cuvinte).
Moise Guran, probabil încă unul dintre puținii, din păcate, “naivi” ai secolului XXI, în materie de politică dâmbovițeană, a decis să vorbeasă (extrem de amplu, v-am spus că poate fi ca o carte, în miniatura ce e drept) despre timpuri și oameni. Oameni politici, adică acea categorie din care a vrut să facă parte, gândindu-se că poate schimba ceva. Ceva important, după cum aveam să aflu. Destine. Atât cel personal cât mai ales al unei națiuni. Acea națiune din care face parte. “Nu sunt dator nimănui”, spune Moise Guran, într-un articol publicat pe blogul personal (28 decembrie 2020), ce probabil că a fost așteptat de foarte multă lume (se pot vedea reacțiile, de ordinul miilor, în doar câteva ore).
Nu cred că sunt dator nimănui cu explicații, pentru că nu cred că am greșit față de cineva. Nu am cerut nimic de la nimeni ci am oferit totul. N-am cerut funcții, n-am cerut bani, n-am cerut nici măcar încredere sau voturi, am spus din start că NU îmi doresc o carieră politică (bine, nimeni nu m-a crezut), am spus că pot candida doar dacă e nevoie, că nu exclud acest lucru dar că nu îmi doresc (și m-aș plictisi) să pierd patru ani prin parlament pe banii statului.
Moise Guran- Explicația faptului că nu am mai intrat în politică – înțelegerile penale dintre Orban și Nicușor Dan
Aticolul, în care Moise Guran vorbește despre eșecul personal (de a intra în lumea politică, pentru a schimba ceva) este, dincolo de nume de partide și oameni politici, cu care Moise Guran a interacționat (contondent de cele mai multe ori), o oglindă pe care, poate cu naivitate, autorul o pune în fața clasei politice românești. Întreaga clasă politică. De la cei mai noi, la cei mai vechi, “acriți în rele”.
Dincolo de dezamăgirea evidentă a autorului, articolul este, poate surprinzător pentru cei care vor avea răbdare să îl citească până la capăt ( nu o sarcină ușoară, data fiind anvergura mărturisirii), unul optimist.
Unul optimist din perspectiva celor ce vor fi crezut că a spera că se poate schimba ceva în lumea politică românească reprezintă cel mult o utopie, pe care, cel mai adesea, nu au avut curajul să o împărtășească și altora, crezând că, poate, este ceva în neregulă cu ei, atâta timp cât reprezentau doar o insulă a speranței de mai bine, nemărturisite ce e drept, dar pierdută într-un ocean al lipsei de idealuri, băltind în nimicnicia vechilor moravuri. Moise Guran le va demonstra că nu sunt singuri. De fapt că nu au fost.
Așadar, pentru cei care vor să afle despre ce e vorba, detaliile pot fi regăsite urmărind următorul link: