Ca un șoc electric de voltaj înalt, așa a resimțit comunitatea târgovișteană eșecul din data de 22 mai, atunci când “echipa de suflet a fotbalului dâmbovițean“, Chindia Târgoviște, a dat, pardon de expresie, “cu muci-n fasole”, și a eșuat lamentabil în fața unor anonimi din Liga a II-a (n.m.- Concordia Chiajna, detalii aici, Valahia Media) <n.m.– fără supărare și fără resentimente, sper, din partea ilfovenilor, dar ăsta-i adevărul>. În timp ce pe unii înfrângerea, cu 1-2, suferită de elevii lui Emil Săndoi, pe sinteticul de la Chiajna, i-a scuturat bine de tot, aruncându-i în colbul plin de praf al realității dâmbovițene, una unde din “panem et circenses” n-a mai rămas decât conjuncția (n.m.–adică nici pâine și nici circ, în sensul de spectacol), pe alții eșecul i-a afundat în ședințe prelungite de analiză, voit intelectual-pragmatice, dar cu mâna pe buzunar și cu gândul la voturile ce vor fi adunate, sau nu, de prin 2024.
Minimalizat, ca dimensiune socială, cel mai adesea, refugiul identitar căutat de decenii de comunitățile locale mici (precum cea dâmbovițeană), comunități ce caută oxigenul existențial în succesele mici ale reprezentanților locali ai “sportului rege”, a ieșit din nou la suprafață, în adevărata lui dimensiune. Ca un tsunami, ce e adevărat unul mai mic, cam cât permite geo-demografia locului, orgoliul dâmbovițean a erupt și va încerca să doboare, din tribunele stadionului prahovean “Ilie Oană”, ambițiile de Liga I ale aproape-bucureștenilor de la Chiajna.
Dacă în teren n-au putut (n.m.- n-au vrut, spun unii), măcar “să-i ajutăm pe băieții noștrii, din tribună”, par să-și fi spus mii de târgovișteni (cu mult mai mulți decât au fost vreodată, la vreun meci al favoriților, în tot sezonul actual de Liga I, al celor de la Chindia Târgoviște). După ce conducerea clubului târgoviștean a decis să apeleze la “arma secretă” (bilete oferite gratuit fanilor, plus transport pentru suporteri , la returul barajului cu Chiajna, chiar dacă partea cu gratuitatea intră puțin în contradicție cu regulile de desfășurare a competiției sportive, la nivelul Ligii I de fotbal), mii de suporteri s-au revărsat spre casele de bilete, de la Târgoviște, spre a obține ceea ce poate fi, din păcate, ultima intrare la spectacolul Ligii I, un show cu participare dâmbovițeană.
“Patru bilete vă rog / Eu vreau 6 ; 15 bilete pentru băieți” s-a auzit, de câteva zile, la Târgoviște, la sediul clubului Chindia (n.m.– unul adhoc, de vreo 3 ani, adică cam din momentul în care promisiunea “în 10 luni e gata”, privind reablitarea stadionul “Eugen Popescu”, a ieșit în piața publică, doar pentru urechile votant-iubitoare de fotbal, promisiunea adică).
Cum promisiunea, așa am învățat noi prin Balcani, e gratis, nu costă nimic, cu alte cuvinte, ținerea de minte-i scurtă, problemele-s multe, deci premise suficiente pentru ca fiecare politician mioritic să îndruge cam tot ce-i trece prin cap, la un moment dat, dar cu șanse mari să nu fie contestat (deh, prezumția de bună credință) și mai ales să fie și crezut, peste cei cu sânge roș-albastru (n.m.- culorile oficiale ale celor de la Chindia) au început să se reverse promisiunile. Le știți: “O să fie bine”; “O să facem totul”; “Se vor lua măsuri” ; “Nu o să se mai repete”, etc.
După cum anunță și clubul Chindia ( prin Daniel Florea și Emil Săndoi, vezi mai jos link către postările din pagina de Facebook) e aproape rezolvat, în sensul în care suporterii vor avea rolul determinant, pentru salvarea de la rușine (retrogradarea), a celor de la Chindia, iar “răul” (retrogradarea) nu se va întâmpla:
Că atât Daniel Florea cât și Emil Săndoi (o spun chiar ei, în ultima vreme) s-ar putea să nu mai facă parte din construcția Chindia Târgoviște, începând cu 1 iunie 2022, este o altă poveste.
Până atunci, însă, urmează 29 mai 2022. Hai Chindia!
P.S.
Sintagma “Să fie bine, ca să nu fie rău”, pentru cine nu știe (dacă mai este cineva), reprezintă unul dintre “climaxurile” gândirii post decembriste, din fotbalul românesc (n.m.- nu are sens a aminti nici autorul), o sintagmă pe cât de absurdă, aparent, pe atât de frecvent aplicată, la nivel de acțiune a celor ce au putere de decizie, un bine personal însă, la care se lucrează cu asiduitate, sub aparenta îndreptare a răului potențial comun, de care ne feresc.