“Onoare muncii!”

Ante Scriptum

În vremurile de “glorie” ale socialismului românesc, până la societatea “multilateral dezvoltată”, mai toate hârtiile oficiale se încheiau invariabil cu sintagma: “Onoare muncii!” .Clasa muncitoare (toată lumea, de fapt, în vremurile acelea) se simțea obligată să semnalizeze că “a depus toate eforturile” pentru “propășirea neamului”, pentru “bunăstarea poporului și a clasei muncitoare”. Toată lumea, de la “ăl cu țâța-n gură, pân la ăl` cu barba sură” era, și prin sintagma acesta, egală și “angrenată în efortul comun…”, bla,bla. O utopie, evident, acceptată ca atare, deși nimeni nu mai credea în sloganurile comunismului, fie el și cu față umană. Un fel de noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc ( o altă zicere a vremurilor), dar oficializată prin acest “Onoare muncii”, standardizat, ce era regăsit în orice document oficial.

Post comunism de secol 21

Rămășițele unei jumătăți de secol de socialism și utopie comunistă continuă să apară, precum frunzele răscolite de vântul rece al unei toamne târzii, atunci când, cum zice românul, “ți-e lumea mai dragă” ( vorba vine, nu că ar avea vreo legătura cu momentul actual, nu pentru toți, în orice caz). Și pentru a nu fi acuzat de vorbit în “dodii” am ales să aduc în prim plan o imagine ce mi-a răscolit amintiri de primăvară existențială, în același timp făcându-mă să mă întreb dacă nu cumva, din greșeală, am aterizat undeva cu vreo 40-50 de ani în urmă, adică în vremurile în care conducerea de partid ( unicul partid, adică PCR) și de stat punea mâna pe lopată, pe mistrie, pe volanul de la tractor, în fine, pe orice uneală a vremii, pentru a arăta cum muncește (onoare muncii!) cot la cot cu clasa muncitoare, și cum s-au înfăptuit “mărețele realizări”.

Să ne răcorim puțin. “Punea mâna“, pe cele amintite, doar pentru a face “poză“. Nimic mai mult. Invariabil, orice se construia, șeful de la partid, național, județean, local, era acolo pentru a arăta și altora ce face el pentru întreaga comunitate, cât efort depune, că nu se dă în lături de la nimic, pentru binele comun, că orice efort a depus ( și a depus, că așa era în “poză”) este justificat prin satisfacția ce o vor fi trăit beneficiarii, adică toți, la momentul mărețelor inaugurări. Pentru cine își mai aduce aminte, planurile cincinale erau gata în patru sau chiar trei ani ( ce vremuri, Onoare muncii!)

Revenind la prezent, declicul amintirii a fost dat de o fotografie de secol 21, de la Târgoviște ( vezi mai sus) ce însoțește o postare, pe facebook, a primarului Târgoviștei, Daniel Cristian Stan:

Că primarul și city managerul Târgoviștei NU s-au apucat de muncă în construcții ( cum sugerează fotografiile) cred că este evident, pentru toată lumea ( aș vrea să cred asta, partea cu crezutul că toți am înțeles despre ce e vorba, dar nu sunt foarte convins, ce e drept). În ceea ce privește proiectul de reabilitare de la stadionul “Eugen Popescu” din Târgoviște, pentru cine vrea să știe mai multe este suficient un click pe link-ul următor:

(Update foto – 3 nov.) Încă o promisiune pentru fanii Chindiei. Au fost aduse scaunele, pe stadion! Când va juca Chindia la Târgoviște?

Are mai puțină importanță, la modul general. Ce este cu adevărat important este că “am aflat cu bucurie” că, în continuare, conducerea de partid si de stat muncește pentru mine și pentru toată lumea, că “nu precupețește niciun efort”, etc. În fine, că o să fie bine, undeva, cândva. Nici asta n-are mare importanță. “Stați liniștiți la locurili voastre”, parcă așa ne îmbia cineva, pe toți, în 21 decembrie 1989. Că să fie bine, evident.

P.S.

Aș fi vrut să pot spune că articolul de față poate și trebuie privit ca un pamflet. Nu mi-a “ieșit”. Așa că îl declar nul ( pentru pamflet). E doar o realitate. Probabil tristă.

“Onoare Muncii!“