M-ai întrebat: “Cum de îți mai aduci aminte de mine? Credeam că m-ai uitat!”
Inițial , am vrut să răspund scurt, negând vehement ipoteza: “Nu, nu aș putea, vreodată. Cum de te-ai gândit la așa ceva?”.
Dar…n-am făcut-o. Nu pentru că n-ar fi avut sens răspunsul, ci doar pentru că nu ar fi făcut dreptate. Nu aș fi spus nimic, de fapt. Mă rog, aș fi spus, dar erau doar niște vorbe.Fără greutate și fără viitor. Iar tocmai ăsta e pericolul cel mai mare: Amintirile ce pot fi cruprinse doar în câteva vorbe, nu sunt amintiri, sunt doar justificări ale unor neputințe.
Așa că, am zis să încerc mai mult decât niște vorbe, unele ce au “perioada de garanție” a unei efemeride. Iar asta pentru a convinge că uitării nu i-a fost atribuit niciun rol, în povestea asta.
Cum ai putea uita că, la un moment dat, mergând prin deșert, uneori fără speranță de a găsi un strop de apă, reușești, finalmente, să dai de o oază: “verde”, proaspătă, plină de viață? Sau, cum ai putea ca, mergând prin furtună, după furtună, în ceea ce pare a fi doar o lume a zbuciumului fără sfârșit, să întâlnești un petic de senin și apoi să uiți că l-ai întâlnit?
Nu, n-ai putea!
Ai fost peticul meu de senin și oaza cu apă, din deșert, de la momentul în care ne-am întâlnit oficial (parcă era un parc) și până când, cu un gest teatral, de divă , mi-a aruncat o bezea peste umăr și un acuzator “O să-ți aduci aminte de mine!“
N-ai avut dreptate. Chiar din momentul ăla, în care ecoul vorbelor tale se stingea, cu tot cu reproșul din cuvinte. Iar asta pentru că nu te-am uitat niciodată. Pentru că nu am vrut să te uit niciodată. Era mult mai important, atunci, demult, însă, să câștigi tu o idee, cea de liberate și împlinire, departe, cât mai departe. Nu știu dacă, atunci, am greșit sau nu, dar sper că nu.
De ce nu te-am uitat, totuși? Concret?
Nu știu. A trecut multă vreme, iar rezoluțiile de atunci, oricare ar fi fost ele, e greu să reziste testului timpului. Probabil că dacă aș analiza mai în amănunt mi-aș da seama că nu mai sunt valabile, dar de ce să pierdem timpul cu asta.
Totuși, îmi aduc aminte de un amănunt, de fapt două:
1. Eram, împreună, la o nuntă și un general de Armată a venit la mine și, surprinzător, pentru mine, mi-a spus că dacă mă căsătoresc cu “domnișoara asta frumoasă” nu acceptă să ne fie altcineva naș, în afară de el. Mi-a mai spus, ulterior, cu alte ocazii, o dată sau de două ori, același lucru, ca să mă convingă că a vorbit serios. Doar câțiva ani mai târziu, din păcate, el a plecat în altă lume. Oricum, nu e ca și cum mi-aș fi încălcat promisiunea făcută față de el, că voi fi de acord cu propunerea. Nu s-a întâmplat niciodată să ajugem acolo. Dar mi-a rămas între amintiri momentul, cu “domnișoara asta frumoasă” și un general, pe care nu îl cunoșteam atât de bine, ce se oferea să îmi fie naș, la o eventuala nuntă, dar doar la una cu domnișoara respectivă.
2. Al doilea moment e mult mai prozaic. Poate chiar insipid: Eram pe stradă, împreună,îmbrăcați festiv (nu îmi mai aduc aminte pentru ce) și o bătrână (nici măcar nu îmi mai aduc aminte dacă o știam sau nu) m-a oprit să îmi spună (să ne spună) că “suntem frumoși împreună”. Nici nu cred că am reușit să spun mai mult decât un “Mulțumesc!”, pentru că mai apoi să mă grăbesc (ne grăbim) mai departe în viață.
Eu, unul, am rămas doar cu amintirea acelui “sunteți frumoși împreună”, chit că, poate, nu era adevărat decât pe jumătate (jumătatea ta, evident).
Probabil că dacă aș sta să le pun pe hârtie, ar fi mult prea multe momente, ce să justifice de ce nu te-am uitat, astfel că promisunea mea, de a reveni cu un răspuns concret, pentru voi ( tu și cei 40 de ani ai tăi, domnișoară), ar fi încălcată. N-aș putea să mă încadrez în timpul ce mi l-am asumat (azi-mâine). pentru răspuns.
Să mă ierți, pentru că am divagat, poate prea mult! Sau dacă nu mi-am amintit mai mult, acum. Oricum ar fi, să știi că , la mine, nu a mai rămas loc decât de amintiri ce să bucure sufletul, în ceea ce te privește. Pentru mine va fi loc, mereu, doar de “Prințesică!”, în amintirile cu tine.
Să te uit?
Niciodată, Să fii sigură de asta!