După 40 de ani…

Nu, nu am 40 de ani…am mai mult. Cred că ar fi fost încă bine să fiu la borna asta, cea cu 40. De fapt… ce ți-e 30, 40, 50 sau mai mult“?, îmi spunea cineva. “Tot bătrân ești!” Avea dreptate. În ochii multora, vei fi “bătrân” odată ce ai sărit de 25, oricum. Îmi aduc aminte cum, la cumpăna de 20 de “primăveri” – eram în facultate – ne spuneam unii altora că, “noi”, nu prindem 40.

Eee, bravam, desigur. Adevărul e că ne plăcea să ne lamentăm că noi nu suntem ca ceilalți, “ăi bătrâni”. Că ei au doar frici și ipohondrii, pe care noi nu vrem să le avem și nici nu o să le avem vreodată, că noi vrem să trăim viața la secundă, dacă se poate, adică să ne bucurăm de fiecare amănunt neconvențional al existenței, eventual unul și prohibitiv. Să nu ne conformăm normelor. Nu chiar să le ignorăm pe toate, dar… măcar marea lor majoritate.

“Fumați ca turcii! Ce distracție e asta, să stai să fumezi și să bei, ce beți voi. Să pierdeți nopțile ascultănd muzica aia fară sens?”, ne spuneau “babacii”.

Ce știu ei?, spuneam noi, gândind că suntem veșnici. Mă rog, veșnicia se măsura până la 40-50 de ani, cât aveau “ăi bătrâni”, atunci, adică imaginea noastră de mai târziu, pe care, însă, noi, o refuzam hotărât (și argumentat).

“N-are cum! Nu o să fiu, eu, așa, la vârsta aia. Niciodată!“

Cum , din fericire, veșnicia noastră nu s-a oprit la 40 de ani, mulți dintre noi am ajuns să constatăm că acel “eu nu o să fiu așa, niciodată”, nu prea se mai aplică. Din fericire, din nefericire? Nu știu. Poate ambele.

Vreo 30 de “primăveri” mai târziu, nici fumatul, nici băutul ritualic, uneori nici chiar muzica devenirii noastre, nu ne mai sunt de actualitate. Nu, nu mai suntem… veșnici!

Noi spuneam “Sărut-mâna, viață!”, pentru că, atunci, cu 40 de ani în urmă, oricum ne “asasinaseră” cu asta: “Dai sărut-mâna la oricine e mai mare ca tine, că doar nu o să zică lumea că am crescut un animal sau un surdo-mut!“ Nu, nu era neapărat bine, că reacționau așa, dar… așa era atunci.

Așa că am dat, reflex, și “Sărut-mâna!“, și “Bună-ziua!”, la tot ce mișcă, cred că și la ce nu mișcă. Doar așa, ca să fim siguri că nu ne lovește” reproșul” după ceafă, din cauză că am ratat ceva. ” Fă ceva cu viața ta! Că altfel o să ajungi un neisprăvit“, era printre reproșurile cotidiene, în urmă cu vreo patru decenii. Adevărul e că, atunci, nu le prea băgam în seamă, prea mult. Fie că am făcut ceva cu viața noastră, sau nu, oricum ne-au bântuit vorbele astea.

Era mai bine să nu ne fie spus, nimeni, nimic? Probabil că nu.

Chiar și celebra “eu te-am făcut, eu te omor!” avea rolul ei. Desigur că nu credea nimeni amenințarea și nu aveam vreo teamă, cum că vorba va prinde viață (ce paradox!), dar, cu siguranță, a contat că era spusă. Și asta aveam să o aflăm mai târziu. Muuuult mai târziu.

40 de ani în urmă…era anul ăla în care se întâmpla Cernobâl-ul, adică ceva ce omenirea nu a mai văzut vreodată. Din fericire! Tot cu 40 de ani în urmă se întâmpla “minunea de la Sevilla”, minune pentru că și fără să te intereseze fotbalul, dacă erai din România, nu aveai cum să nu intri în vibrație cu asta. Nici asta nu s-a mai întâmplat vreodată, apoi. Cu alte cuvinte, a avut anul ăla rația lui de “unicat”.

Asta că tot am trăit la cozi și rații, vremea (vremurile) aia. Nu, nu e ceva ce aș putea să explic, cuiva, de acum. Cum era cu cozile, cu rațiile de alimente și restul de restricții. Noi trăiam visând la o libertatea pe care, încă, nu o experimentasem. Visam, de fapt, să trăim fără să murim în fiecare zi, dar (și) asta am înțeles-o abia mai târziu.

De fapt, astea sunt amănunte ce nu le-aș putea explica nimănui, ce nu va fi trăit aceiași experiență. Le-aș explica degeaba, probabil. Nu le-ar înțelege. Ne-a traumatizat experiența? Unii spun că da. Noi, cei care am trăit-o, aș spune că, cel mai adesea, am ales să o uităm, iar așa am îngropat și orice traumă va fi fost acolo.

Cu 40 de ani în urmă, eram prea tineri ca să ne bage cineva în seamă, apoi, cu 30 de ani în urmă, ni s-a spus că suntem prea necopți, pentru lucrurile mari. Și, când nu mai eram nici prea tineri, nici prea necopți, pentru ce era cu adevărat important, am ajuns să fim prea bâtrâni. Ba pentru una, ba pentru alta, pentru tot ce ar mai fi contat cu adevărat, poate, pentru noi. Am avut prea puțin timp, spre deloc, pentru a nu fi doar (încă) o generație de sacrificiu. “Vă victimizați, vă place să fiți compătimiți!”. Poate. Sau, mai degrabă, nu.

Adevărul e că viața nu ne-a zâmbit prea des. Mă gândesc că de asta ne-au și catalogat ca generația X. N-au știu, probabil, cum să ne spună. Înainte erau “baby boomers“, iar după noi “Millenialii”. Nu mai e nevoie de nicio interpretare, nu-i așa?.

Dar, Generația X? Practic, un mister, Nu ne-au înțeles ei niciodată sau nu am înțeles noi restul ?

Nici asta nu mai are importanță.

Cu 40 de ani în urmă… adevărul e că nici nu știam, prea bine, cine suntem. Nici nu cred că ne-ar fi interesat, chiar și dacă ne spunea cineva.

Doar eram, iar abia asta, cu adevărat, avea importanță!

P.S.

  • Păi, ziceai că oricum n-ai (doar) 40 de ani! Atunci, de ce toată povestea cu doar 4 decenii…în urmă? Atât și nimic mai mult. Sau mai puțin?

Pentru că, nu era, de fapt, despre vreo generație anume, ci doar despre timpul care trece și despre faptul că, fix acum, dar cu 4 decenii în urmă, cineva împlinea…o clipă.

La mulți ani, A.L.T.! Oriunde te-ai afla.

Nu, nu suntem veșnici, dar măcar putem să tentăm veșnicia, prin gândurile altora despre noi.

Fie ele și de o clipă. Important este ca ele să se nască. Ele, gândurile… despre oamenii ce, într-un fel sau altul, fac parte din noi.

Se spune că trăim mai multe vieți, atunci când trăim (și) în gândurile altora. Poate-i adevărat, iar dacă nu e…oricum nu ne costă nimic să ne amăgim că ar fi.

Dar poate că, uneori măcar, chiar e adevărat. Să te bucure viața, A.!

P.S.2

Imaginile ce însoțesc această scriere nu sunt reale, în cazul în care ar exista dubii. Ele sunt doar ce o inteligență artificială a imaginat, la sugestia minimală a autorului acestor rânduri, evident. Nu, rândurile (scrierea) nu sunt o creație AI, ci doar o încercare cât se poate de umană.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *