În ultima vreme, nu de mult timp, de fapt, am identificat un fenomen nou: ieșitul la rampă cu spus “nimicuri”. De fapt, este vorba mai mult despre reproșuri. Unele mascate, subtil, sub forma unor interminabile precizări (n.m.– “pentru informarea exactă a publicului”), iar altele, fără nicio mască, fără minim de “acoperământ” mai exact. Și mai exact, înjurături de-a dreptul, birjărești, grobiene, de periferie, cele mai multe. În plus, unele nu neapărat inovatoare, ci mai curând dintre cele din bagajul clasic și obscen românesc, cel pe care hârtia nu prea îl suportă, însă.
“Ce-i mâna pe ei în luptă?”. Vorba poetului.
Să fiu sincer, inițial, am fost suprins, de sincronizarea mesajelor de acest tip, dar și de aglomerarea lor, cu mult mai evidentă acum, față de oricând altcândva, în acest spațiu. Și nu am găsit neapărat un răspuns la întrebare. O întâmplare, poate, am gândit. Apoi, însă, mi-am amintit că (aproape) nimic nu este întâmplător și așa am ajuns la altă variantă de răspuns. Ideea ar fi că nu, nu este o întâmplare! Îi doare ceva, și îi doare așa de tare încât nu mai pot să se abțină. Simt nevoia să exteriorizeze sentimentul.
Dar, “Ce rău v-am făcut”, cum spunea maestrul Ioan Chirilă, m-am întrebat iarăși. Tot singur, de data asta, am găsit răspuns. Și ceva mai rapid ca la prima întrebare.
– Păi, cum să nu îi doară, că doar s-au obișnuit să nu îi atingă nimeni, nici cu o “floare”…desenată / scrisă. Ce să mai vorbim despre varianta amintirii publice a unor încasări, din bani publici, sau a amintirii unor parteneriate nu tocmai “kosher”.
Evident că doare, că atunci când apare “poza” cu “cașcavalul” strâns la “cămară”, dintr-ăla public mai ales, e mai greu să fi credibil, când afirmi că ești etalonul imparțialității și corectitudinii, mai ales în analize ce vizează autoritățile publice și, mai ales, determinarea lor politică. Sau doar narativele lor politico-administrative.
Vorba generației online: CSF-NCSF!
Astea fiind zise, mi-am spus că poate e obligatoriu să amintesc, aici, că “am luat act”. Am înțeles supărările, am empatizat cu “răniții”, de răutățile adevărate, “proferate fără discenământ”, în ultima vreme, pe aici, prin spațiul ValahiaMedia.ro, și am decis să (mă) “schimb”:
Recunosc! Am greșit!… Trebuia să fi făcut asta… mai des.
Am să o fac, însă, de acum înainte. Până când află toată lumea și spune doar “mai, ho!” , “am înțeles!”.
“Tot tu o să ai de suferit”, mi se transmite, deja.
–Aaa, dar nu e nevoie. Credeți că până acum a fost altfel?
S-auzim de bine!
Sau, de fapt: A bon entendeur, salut!