De mai bine de un an (martie 2020) și România încearcă să scape de obsesia noului coronavirus, copiind, în general, ceea ce vor fi încercat alții să facă. Evident doar în măsura în care își va fi permis să facă asta.
De la ignorarea completă a unui pericol, chiar la nivel de autoritate a statului, până când alții nu s-au pus de acord că ar trebui să ne facem griji, și până la panica obsesivă, în față a ceva ce nu este cunoscut pe de-antregul nici în momentul de față, am baleiat între scepeticismul cronic și un realism, vrut obiectiv, dar în fapt doar paranoic compulsiv.
O societate ce a trecut de la aplauzele în fața spitalelor, pentru “medicii eroi”, ce salvau vieti, se spunea, la încercarea, deocamdată nereușită, de a lapida același personal medical, pentru că, se spune, “omoară oamenii”, în spitale, cu intenție, declarându-i, în fals, bolnavi de covid. A fost nevoie doar de un an pentru ca la nivel de percepție, într-o bună parte a societății, să se producă un clivaj logic ce frizează patologicul.
Pe de altă parte, corpul social cunoaște o fragmentare, probabil normală, de care nu a mai avut parte în ultimele decenii. De la conspiraționiștii convinși că nu există niciun virus și că totul nu este decât un complot planetar, în care doar cei care se opun regulilor au dreptate, până la cei care au ridicat altare de rugăciune pentru “zeul nou”, în care se cere milă și îndurare de la pandemicul virus, nimic nu lipsește din peisaj. ( cât de ciudat, au ajuns ca modelele admirate să fie Rusia, Coreea de Nord, Belarus sau Zanzibar, adică acolo unde restricțiile au fost tratate cu indiferență, de autoritați mai degrabă obișnuite cu sísteme totalitare, ce, dintr-un calcul meschin, au ales să ignore un pericol, doar pentru a demonstra celorlalți că “democrația totalitar-comunistoidă” este cea care dă rezultate).
Pe de altă parte, de la “masca ucide”, “ne-au luat libertatea” până la “masca și spălatul pe mâini, plus vaccinul, sunt singurele metode de scăpa de problema covid-19” este tot ce s-a realizat într-un an de zile de pandemie (în ciuda evidenței sunt mulți, încă, convinși că virusul nu există sau dacă există nu este deloc periculos, asta până când ei s-au aparținătorii ajung pe patul de spital). Evidența, și statistica, demonstrează că niciuna dintre afirmațiile anterioare nu este decât, cel mult, o vorbă în vânt.
Masca nu ucide decât în măsura în care, cum din păcate se întâmplă, devine ea însăși un focar de infecție. Am văzut oameni purtând masca (ce e albă sau albastră, de cele mai multe ori) până când capătă o culoare pământie. Evident că nu toată lumea dispune de fondurile necesare de a schimba masca de protecție sanitară după fiecare utilizare (chiar și atingerea repetată a măștii, cu mâna, o transformă într-un accesoriu inutil și periculos). În plus, a afirma că neportul măștii, pe lângă “dovada” supremației celor ce știu ei mai bine și au mai multe sinapse conectate decât ceilalți, este doar dovada libertății de gândire și comportamentale, deci un exemplu de urmat, nu este, de fapt, decât marca cea mai relevantă a indiferenție față de cei din jur. Că nu te ajută pe tine foarte mult, eventual ferindu-te de virus, este o certitudine, cum la fel este o certitudinte că purtatul măștii doar te împiedică să răspândești un virus, orice virus, și către cei din jurul tău. Atât și nimic mai mult. Nu este un panaceu împotriva virușilor, ci doar o metoda de stopa expansiunea la proporții de necontrolat a unei boli.
În condițiile în care sloganul, pentru mulți, este “virusul nu există”, extensiile de comportament exibate public (protestele anti restricții) precum “masca ucide” și “vaccinul este pentru proști” (eventual tot te ucide) nu sunt, la rândul loc, decât de o futilitate evidentă. Nu rezolvă nimic. Morții (covid-19) sunt, din păcate, din ce în ce mai mulți, în spitale. Totuși, evident că există voci ce contestă atât numărul cât și chiar existența acestora, în ciuda oricăror agumente. Ei știu mai bine, că virusul nu există, iar maxima concesie pe care o pot face este că și dacă există, în cel mai bun caz, este doar ca o banală gripă, ce nu justifică nicio restricție.
De fapt, între niște factori de decizie ce, de multe ori, nu aplică decât modelul copy paste al măsurilor adoptate de alții, incapabili a își asuma decizii ce să aibă impact negativ asupra scorului electoral, și un segment social, destul de numeros, ce simte că se sufocă ( nu doar la figurat, ci chiar la propriu), după un an de restricții aproape inutile, spun ei, din moment ce suntem mai rău ca înainte ( în cazul acestui tip de argumentare dispare povestea cu virusul nu există, dar nu este decât unul dintre momentele de discurs public dupicitar), România nu are decât șansa conștientizării faptului că ajutorul poate veni doar de la sine.
Într-un comentariu la o postare pe facebook, a actualului ministru al Sănătații (Vlad Voiculescu) un internaut spunea:
Atâta timp cat oamenii ies in strada și protesteaza împotriva măsurilor sanitare , inca nu este grav . Grav o sa inceapa sa fie cand o sa depoziteze mortii in parcare le hipermarketuri si cu adevarat grav va fi cand vor muri groparii.
Dincolo de tonul ironic al postării, luarea de poziție are o logică, chiar dacă macabră. O logică metaforică, dacă vreți. Sistemul sanitar românesc, că vrem să admitem sau nu acest lucru, este incapabil a face față unui stres continuu la nivel înalt (deja un an), ce cunoaște acum punctul său culminant ( mai mulți pacienți ca oricând, aproape 1450 la ATI). În timp ce unii cer mai multe “paturi pentru bolnavi” ( cine să ii trateze?), iar alții urlă “moarte medicilor”, între protestele anti-restricții și întoarcerea la o viață normală( n.m. nu se va întâmpla, probabil, niciodată, adică o normalitate văzută ca o întoarcere la vechile obiceiuri și reguli, ante covid-19), au mai rămas “groparii”.
În cazul de față “groparii” este doar un termen generic, ce poate descrie orice categorie ce încercă să scape din coșmarul pandemic, continuînd vechile obiceiuri (n.m. pre pandemice, știu pentru unii nu există). O zbatere probabil inutilă, atâta timp cât evidența (chiar și abuzată statistic) este cea care este. Negarea evidenței nu face problema să dispară, iar o eventuală recâștigare a unor drepturi si libertați pierdute va fi doar temporară, dacă va fi. Pe termen lung “groparii” vor dispărea. Și atunci…