A vorbi despre “cazul Caracal”, la momentul de față, este, dintr-un anumit punct de vedere, echivalentul sinuciderii. Asta pentru că, în infinitul părerilor expuse, a scenariilor anticipate, la fiecare colț de stradă, și prin perdeaua grea de fum a non-informațiilor, orice gram de încredere, ce o poți genera în rândul celor ce își găsesc, de obicei, timp pentru a citi ce vrei să spui, va dispărea inevitabil. Avalanșa părerilor contrare va fi sufocantă, pentru că fiecare are câte ceva de spus.
A nu vorbi despre “cazul Caracal” este, din multe puncte de vedere, echivalentul sinuciderii, pentru că tăcerea este asimilată fie lașității, fie, și mai grav probabil, unei cârdășii vinovate. O vinovăție identificabilă la modul general, așa cum, pentru cei ce își mai aduc aminte, după 1989, generalizarea vinovăției, prin inocularea sistematică a ideii “nimeni nu a zis nimic, toți am tăcut pentru că nu puteam să vorbim”, avea menirea de a împărți vinovăția și a anula practic orice posiblitate de găsire a celor cu adevărat vinovați, pentru ce România a trăit un sfert de secol (comunismul românesc).
“O altă viață”, pentru cei mai mulți dintre cei ce privesc cu oroare ce s-a întâmplat la Caracal. “O realitate care nu există”, pentru că nu au trăit-o, pentru unii dintre cei care privesc, cu și mai multă oroare, decât primii, ce s-a întâmplat la Caracal.
De fapt, ce s-a întâmplat la Caracal nu este decât oglinda spată, în care România se vede pe sine, poate pentru prima dată, mai clar decât vreodată în ultimele trei decenii (în cazul în care mai este cineva care nu știe- două adolescente au fost răpite și ucise de un bolnav psihic, se spune, ce a negat omorul, inițial, iar acum “nu-și mai aduce aminte” ce a făcut cu cadavrele. La Caracal, România, în 2019).
București-iulie 2019 (sursa-digi24.ro)
Un apel la 112, ne-a făcut să ne dăm seama că, de fapt, România a sunat de mult la numărul unic de urgență. Numai că, până acum, nu a răspuns decât robotul, invariabil rostind aceiași frază “Încercați mai târziu!”
Când în sfârșit cineva răspunde, dialogul ar putea foarte bine să fie doar acesta:
-Alo?112?
-Da, vă rog.
-Aș dori să raportez o crimă.România este ucisă…
-Ne pare rău. Cetățeana România, figurează ca decedată. Ați sunat prea târziu.
– Dar…
-Pentru a semnala alte infracțiuni apăsați tasta…
P.S.
Sau poate nu.
eu și generația mea am avut un viitor impus/scris în care să ne aliniem pentru a trăi și a ne crește copiii, voi vă puteți impune/scrie viitorul cum doriți (trist pînă acum!)
numai că eu așa de bine mi-am crescut/educat copiii, că n-a trecut mult și s-au dus – și bine au făcut! – iar de ani buni mai vin în țară în vacanțe
alegeți! 🙁