…printre șirurile de blocuri ecourile micilor aparate de radio, cu volumul dat la maximum, răsună precum o sentință venită din ceruri.După ce, aproape 24 de ore, pe toate frecvențele, răsunaseră doar cântece patriotice și muzică simfonică, în sfârșit se auzeau glasuri ce spuneau ceva. „Revoluție!”, “Dictatorul a fugit!“, “Armata este alături de popor”, “…teroriști…”, “Securitatea a otrăvit apa”, “Veniți să apărați Revoluția!“. E aproape ireal, pentru toți. Pentru cei mai mulți gestul poziționării aparatului de radio în fereastră, pentru ca toți să audă ce se întâmplă, cu adevărat, este chiar dovada supremă, vecină cu inconștiența, a curajului de care nu credeau că mai sunt în stare. Curajul de a lăsa măcar pe alții să spună ceea ce cu toții știau.
Foto 1: Decembrie 1989, București
Sursa foto: Wikipedia
Am văzut oameni de-a dreptul năuciți de cuvintele ce se rostogoleau din difuzoarele aparatelor de radio, cele mai multe abandonate pe pervaze de fereastră, de acolo de unde proprietarii sperau și voiau doar să împărtășească cu alții adrenalina, indusă de sentimentul libertații, fără însă a avea curajul deplin al afișării personale, frica de represalii și de Securitate fiind, încă, cu mult mai puternice. Era, atunci nu știam și nimeni nu știa asta, doar sfârșitul începutului. Începutul schimbării și un sfârșit al acestui început pentru că „mâna de huligani, vânduți agenturilor străine” cum îi numise Ceaușescu, în urmă cu două zile, se transformase în pumnul uriaș, mare cât o țară, al celor ce, măcar pentru câteva ore, au strigat tare, ca să îi audă toată lumea, sau doar în interior, de teamă să nu se audă nici ei : Jos Comunismul!, Jos dictatorul!, Vom muri și vom fi liberi!. Era deja 22 decembrie, anul de grație 1989.Libertatea îți umplea plămânii, inima și sufletul. Așa se întâmplă la 16 ani. Pentru asta pot să garantez. Pentru alte vârste ale inocenței nu pot să mă pronunț.Oricum, atunci, sentimentul descătușării părea veșnic.
După 28 de ani
Foto 2: Decembrie 2017, București
22 decembrie 2017, la aproape trei decenii distanță de momentul ilustrat anterior, libertatea, descătușarea, nu mai vorbesc de inocență, sentimentele cu care priveam atunci lumea, nu doar eu, adolescentul prins în malaxorul a tot ceea ce a însemnat decembrie 1989, în România, ci toți ( își mai aduce aminte cineva că asistam la prima revoluție transmisă în direct, cum spuneau agențiile de presă străine, vorbind despre imaginile transmise de TVR? ) au rămas acolo, pierdute probabil printr-un început de ianuarie 1990. A mai rămas ceva, totuși, speranța, același „pai” de care ne agățăm când vâltoarea devine mai puternică. Și a mai rămas ceva. Au mai rămas câțiva care strigă sau care ,dacă vreți, au lăsat “aparatele de radio” tot pe “pervazul ferestrei” ,cu difuzoarele date la maximum. Evident, cu speranța că sentimentul libertății va ajunge la toți, va fi împărtășit de toți, și multele „mâini” ce vor încerca să închidă, difuzoarele aparatelor de radio, nu vor fi niciodată suficiente, ca să le închidă pe toate.
P.S.
Orice legătură cu realitatea, dincolo de metaforă, este chiar intenționată.