Într-o vreme când speranța, șoptită doar în gând, a unui “odată și-o dată ne-o fi și nouă mai bine“, mai undeva pe la solstițiul de iarnă din emisfera nordică, într-o margine de Europă, la hotarul cu “Marele Urs”, în timpul când colinda era doar șoptită și încă nu-i venise sorocul, dar bătea deja la ușile prea închise a vreo 20 și ceva de milioane de suflete, s-a întâmplat!
În țara unde totul era pe cartelă, raționalizat de stat, iar ce era la liber se dădea pe sub mână, în locul unde tot al 4-lea, al 5-lea dintre noi era prizonierul (n.m: – capturat chiar și fară să știe) unui sistem caracterizat doar prin sintagma “Cooperativa Ochiul și Timpanul”, în țara unde “taci din gură, că poate te aude CINEVA”, era leit-motivul general al oricărui debut de dialog, s-a întâmplat!
A fost mai întâi la Timișoara, Timișoaaara! (cum mai târziu , doar câteva luni mai târziu, cântau ca o rugă zeci de mii de oameni, în centrul Bucureștiului). Era noul imn, al unui popor ce nu a mai avut timp să devină și națiune. Nici dreptul de altfel, unul ce i-a fost confiscat rapid, dar asta e o altă poveste.
De la Tmișoara, s-a întâmplat și la București, doar câteva zile mai târziu. Era 21 spre 22 Decembrie 1989. În milioane de case din România era o liniște de mormânt, iar în colțul cel mai “antifonat” răsuna doar “Aici Radio Europa Liberă: Actualitatea Românească!“, o faptă ce putea însemna pușcărie grea ( cine își imai închipuie acum că așa ceva era posibil?).
Era singura gură de oxigen pentru sufletele uscate de dorul unui “dram de libertate”. Un dram ce a și născut sintagma: “De Crăciun ne-am luat rația de libertate! “ Încercați să explicați, acum, celor de acum, oricui, ce însemna acel lucru. Probabil că nu veți reuși. În doar câteva cuvinte era strânsă frustrarea unui sfert de veac, a unor generații întregi, ce au câștigat, din nou, prea târziu, ceva ce alții numeau normalitate. Și asta cu sânge, mult sânge tânăr. Sacrificați precum mielul lui Abel, o ofrandă pe placul zeilor.
“Vom muri şi vom fi liberi, Libertate te iubim, ori învingem, ori murim!” Asta au strigat, atunci, mulți din cei ce au ieșit din casele comunismului utopic, pentru a fi liberi, în spațiul Agorei, unul văzut ca aparținând doar celor aleși. Aleșii timpului, nu cu mult diferiți, din păcate, de cei ai prezentului, unul de 33 de ani mai târziu.
În decembrie 1989 aveau 15-16, 18, 20 și un pic de ani. Ei au fost primii ce au ieșit în stradă să-și strige libertatea, în acel “Vom muri şi vom fi liberi, ce încă răsună, trei decenii mai târziu, în timpanele celor ce vor fi avut curajul, și nebunia poate, a spune că vor mai mult. A fost momentul de maxim al unui popor, Cel de acumulare de energii paroxistice, unul ce , însă, nu a fost nici macăr conștientizat la adevărata lui valoare. Cei de atunci, naivii acelui decembrie 1989, au ajuns deja la vârsta maturitații depline. Cei care au depășit momentul 1989 (pentru unii, din păcate a fost căpăt de drum). Unii, foarte mulți, au ales să trăiască libertatea altora și, probabil, nu vor mai reveni niciodată “acasă”. Alții, mai puțini, s-au rătăcit în libertatea românească a celor trei decenii de democrație originală. Unii au reușit, cei mai puțini dintre ei. Majoritatea nu, dintre cei amintiți.Asta pentru că n-au știut să ceară privilegiii, pentru că au participat la Revoluția Română. Ei doar s-au întâmplat acolo. Așa cum s-a întâmplat să nu se regăsească în mult prea lungă listă a acelui decembrie 1989, lista celor liberi cu adevărat. Dar în altă lume.
33 de ani mai târziu, într-o vreme când speranța, șoptită doar în gând, a unui “odată și-o dată ne-o fi și nouă mai bine“, mai undeva pe la solstițiul de iarnă din emisfera nordică, într-o margine de Europă, la hotarul cu “Marele Urs”, într-un timp când nimeni nu mai știe colinda șoptită și o zbiară în tot locul, chiar de încă nu ia venit sorocul… nu se mai întâmplă nimic!