– De ce nu scrieți despre ce se întâmplă, cu DNA, cu politicienii, cu arestările, cu scandalurile, cu acuzațiile, cu justiția?
– Pentru că nu se întâmplă, deocamdată, nimic. Sau, mai bine spus, pentru că se întâmplă de multă vreme, iar în războiul puterii se consumă doar energiile celor ce privesc ( derutați și fără a fi parte) spectacolul grotesc, cinic, sinistru pe alocuri, grobian cel mai adesea, privitori ce caută repere. Spectatori ce sunt manipulati și, de mult prea multe ori, din păcate, funcționează. Se încearcă inocularea unei adevărate marote. Aceea că aici este miza cea mare, că totul se joacă aici, inclusiv destinul lui, al celui ce privește, derutat, un joc de lumini și umbre, într-o lume de fum sau fumigene. Nu, nu este așa. Vă/Ni se servește doar perdeaua de fum cu pretenții de Armaghedon românesc, în timp ce viitorul devine, pentru cei mai mulți dintre noi, o ipotecă:
Totul de plată, nimic de sperat.
Pe de altă parte, realitatea poate fi mult mai dureroasă.
Început de istorie (dezastru cu premeditare)
În august 1966 PCR emitea decretul 770, legea care interzicea avorturile în România. Efectul, de fapt au fost mai multe dar am ales să vorbesc despre cel mai relevant, nu s-a lăsat așteptat. În câțiva ani, natalitatea a crescut spectaculos, peste 526.000 de născuți vii, în medie, în fiecare an, o dublare a natalității. În doi ani peste 1 milion de români (OMUL NOU, cum erau denumiți, de organele de mediatizare ale politicii de partid și de stat ale vremii) s-au născut în România. În 1969, PCR-ul anunță, cu mare consum de resurse și propagandă, nașterea românului cu numărul 20.000.000, Marius Daniel Stănciulescu, în fapt unul dintre cei 1000 de copii născuți în aceiași zi, a anului 1969. Un succes personal, al lui Ceușescu, și de partid, al PCR, așa era văzută, la acel moment, venirea pe lume a cetățeanului cu numărul 20 de milioane, al României. Deși, din 1974, decretul 770 a fost înăsprit și a rămas în vigoare până în 1989, rezultatele nu au mai fost la fel de spectaculoase ca cele de până în 1970-1972.
Foto: Marius Daniel Stănciulescu, românul cu nr. 20 milioane
Perioadei de baby-boom i s-a spus, pe meleagurile mioritice, [highlight bgcolor=”#dd9933″ txtcolor=”#000000″]Epoca Decrețeilor. [/highlight]După 1980 numărul nou născuților a continuat să scadă și a scăzut și mai accentuat după 1989, odată cu abrogarea decretului 770. O tendință comună întregii lumi occidentale, în oarecare măsură, după anii ’90, ai secolului trecut. [highlight bgcolor=”#dd9933″ txtcolor=”#000000″]„Decrețeii”[/highlight] au rămas un experiment social ce produce efecte și astăzi și, cel mai important, va produce și mâine, mai ales mâine.
Anii ’90 – Începutul dezastrului
Dacă Ceușescu și PCR-ul voiau doar ca România să conteze, călcând pe cadavre, la propriu (peste 10.000 de românce este estimat că au murit între 1967-1989, în încercarea de a-și provoca un avort, în condiții improprii, în situația în care legea interzicea acest lucru), prin impunerea unei politici demografice aberante, de fapt un complex al inferiorității trecut de la obsesie la patologic, în cazul amintit, după „Revoluția din 1989” cinismul, ignoranța și calculele politicianiste meschine, merg mai departe, translatate în democrația originală românească. Câteva date:
Decembrie 1989, România – 8 mil. salariați, 2.6 mil. pensionari (+1 mil. pensionari agricultură, fără pensie), 3,4 salariați/ 1 pensionar, excedent fond pensii 0,5 mld. USD
1991, România– (martie 1990, decretul lege 60. Guvern Petre Roman)- 500.000 de pensionari noi , din pix, sub 53 ani femeile, sub 58 de ani bărbații)
1992-1996 Guvernare Văcăroiu + episod Theodor Stolojan – 600.000 de pensionari tineri, sub limita de vârstă, deficit, deja, la fondul de pensii
De fapt, pentru a dezamorsa o posibilă bombă socială Guvernele Iliescu-Roman, Iliescu- Stolojan și Iliescu- Văcăroiu, mută o problemă de moment (șomerii rezultați din privatizările vremii) într-un viitor de care nu le păsa câtuși de puțin. În plus, și aici intervine perfidia și cinismului politicianului român, de tip nou, „emanațiile” Revoluției, deh, calculul era mult mai simplu. Nu riscau decât banii, din execedentul fondului de pensii, și viitorul țării, pentru că prezentul le oferea un atu, ce anula posibilul blocaj. Cei câteva milioane de [highlight bgcolor=”#dd9933″ txtcolor=”#000000″]„decreței” [/highlight]erau deja „în pâine” de puțin timp sau urmau să intre, aveau între 20 și 25 de ani, acopereau golul lăsat de pensionarii tineri,în piața muncii, erau dispuși la un efort suplimentar, față de cei ajunși aproape de vârsta pensionării, puteau să muncească pe mai puțini bani ca să trăiască. Miracolul vestului și al emigrării fără riscuri nu se transformase încă într-un exod în masă, și nu din lipsă de informare sau de curaj ci din cauza restricțiilor impuse de obținerea vizelor. Nimeni nu vorbea, la vremea respectivă, despre viitorul matematic, ce urma a fi „produs” de acest tip de politică. Inevitabilul, însă, se va produce. În 2012, 1 salariat din România susținea 1,27 pensionari iar trendul arăta niște perspective sumbre – colapsul total al sistemului de pensii. Dar nu am ajuns,încă, la ultimul capitol.
Ultima șansă- ratată
În anul de grație 2018 suntem aproape de momentul pe care, cu aproape 30 de ani în urmă, mulți îl vedeau doar ca pe chestiune abstractă, fără legătură cu viitorul individual și, pe cale de consecință, nedemn de a fi luat în seamă. Între 2020-2030 [highlight bgcolor=”#dd9933″ txtcolor=”#000000″]„decrețeii”[/highlight] ies la pensie. Calculele, cele mai multe, în alte părți, știu că sunt făcute pentru 2025-2030, dar aceste calcule nu țin cont de pensionările sub limita normală de vârstă ( Poliție, Armată, Justiție, Servicii, etc), de aceea am trecut anul 2020 ca început al perioadei de grație. În fapt, lovitura de grație. De ce?
Înainte de răspuns să mai vedem niște cifre:
2009– deficit fondul de pensii – aproximativ 2 mld USD
2017– deficit fondul de pensii- aproximativ 7 mld. USD (2,7 %PIB, cel mai mare din istorie)
Pentru cine nu înțelege, în câteva cuvinte cuvinte:
Pentru că nu mai sunt suficienți bani și angajați, pentru a se plăti pensiile, statul trebuie să se împrumute, din ce în ce mai mult, din 2014 încoace.
Numai în data de 1 februarie 2018, odată cu prima zi de mandat a noului ministru de finanțe, Orlando Teodorovici, România a împrumutat, prin emiterea de euroobligațiuni, cu maturitate de 12 sau 20 de ani, nici mai mult, nici mai puțin, decât 2 miliarde de euro. Bani pentru a susține deficitul. Cu alte cuvinte, deși nu o spun, pentru a completa fondul de pensii, în cea mai mare parte. Este vorba, rețineți, de o singură zi – 1 februarie 2018. De fapt, acest tip de politică, obligațiuni cu maturitate undeva într-un viitor nu foarte apropiat, este cam singura variantă ce vrea să o aplice puterea, de prin 2007 încoace, rostogolind o datorie, de la un an la altul, până, speră ei, la calendele grecești. O peticeală de buget fără nici un viitor. Mai bine spus fără un viitor pozitiv, în condițiile în care nu se face nimic în rest. De fapt, se face!
– Poate că ați auzit de fondul de pensii private, pilonul II de pensii, cum mai este cunoscut. Luați-vă gândul, este deja inutil să vă mai gândiți la banii aceia. Culmea este că tot [highlight bgcolor=”#dd9933″ txtcolor=”#000000″]„decrețeii”[/highlight] ar fi primii ce ar urma să beneficieze de ei. Vă mai aduceți aminte de Mișa, un alt ministru de finanțe, din istoria recentă, ce spunea că se va naționaliza pilonul II de pensii, tot în prima zi de mandat? Ulterior a spus că a fost o greșeală…de exprimare. Cel mai probabil a fost o greșeală de timing. O să urmeze. Nu o să fie însă suficient. Despre cît de morală sau corectă o să fie o astfel de decizie nici nu cred că mai are sens să mai discutăm.
Revenind la subiectul principal: [highlight bgcolor=”#dd9933″ txtcolor=”#000000″]„decrețeii”[/highlight]. Ei reprezintă lovitura de grație, după cum spuneam mai înainte. Nu, nu e o culpă, este o realitate. Câteva milioane de pensionari vor intra în plată în câțiva ani. Deficitul pe fondul de pensii va fi, la momentul respectiv, abisal, posibilitatea de a rostogoli împrumuturi, ale statului, “sine die” se va fi epuizat deja, plus că scadențele vor fi mai aproape, pentru ce s-a împrumutat deja sau se împrumută acum. Piața muncii, în sensul de a aduce și impozita suficient de mulți români pentru a reechilibra raportul salariați/pensionari, va fi doar o glumă proastă, în comparație cu ce a fost ( consecință un exod accentuat, al populației apte de muncă + natalitate din ce în ce mai scăzută = dezastru demografic).
-Da, dar dintre [highlight bgcolor=”#dd9933″ txtcolor=”#000000″]„decreței”[/highlight] nu mai sunt, probabil, în țară nici măcar jumătate, deci presiunea nu va fi chiar atât de mare, nu vor fi de dat chiar așa de multe pensii.
– Adevărat doar pe jumătate.
Unu la mână: Vor putea să ceară pensie și cei plecați, dacă pot să completeze stagiul minim de cotizare, plătind din mână. Nu vă grăbiți să-i acuzați. Cel mai probabil tot ei vor fi cei păcăliți, de statul român. Vor plăti, iar apoi, în fața dezastrului, tot statul român va mări stagiul minim de cotizare în așa fel încât să nu mai fie nevoit să plătească pensii, ci doar niște compensații sociale de nimic. Vă îndoiți că va fi așa? N-ar trebui. Chiar astăzi, 12.02.2018, ministrul Muncii, Olguța, pardon, Vasilescu Olguța, pentru cine nu știe, a anunțat că intenționează să supună dezbaterii publice aspectul legat de stagiul minim de cotizare.
Doi la mână: Presiunea va fi mare chiar dacă socotim că, să spunem, jumătate din [highlight bgcolor=”#dd9933″ txtcolor=”#000000″]„decreței”[/highlight] vor intra în pensie, în decurs de doar câțiva ani. Să ne amintim că sistemul este deja șubred și nu mai are nevoie decât de un brânci minimal pentru a colapsa.
Pentru cei ce au avut răbdare să urmărească o poveste, poate prea lungă, poate insuficient argumentată, dar necesară, din perspectiva minciunii, ce a devenit minciună prin omisiunea perpetuă din spațiul dialogului public, nu ar mai fi de adăugat decât poate atât:
[highlight bgcolor=”#dd9933″ txtcolor=”#000000″] „Decrețeii”[/highlight] nu sunt decât, eventual, vinovații de serviciu. Așa au fost de la început – niște victime ale unei istorii scrise de alții, vor mai fi, încă o dată, vinovați, în curând. Nu ar trebui să ne îndoim că așa va fi.În rest…
Viitorul nostru este de mult trecut la și altele, a fost anulat și continuă să fie, ce a mai rămas din el, de incompetența, cinismul și „hai sictir-ul” nerostit,dar subînțeles, al unora ce ne-au cerut girul și cărora, culmea, li l-am și oferit. S-ar putea să fie prea târziu și pentru părerile de rău.