“Nu știu alții cum sunt, dar eu când îmi aduc aminte…”. Acesta este sentimentul unui trecător, resimțit astăzi (23 februarie) în spațiul urban al Târgoviștei, de oricine se va fi aflat în vecinătatea centrului vechi al orașului, la orele amiezii. În cazul în care este nevoie de “traducere”, pentru debutul acestei mărturisiri, vorbele lui bădia Creangă sunt expresia nostalgiei, trăită la gândul unor alte vremuri, ce, din păcate, dincolo de momentul reveriei cu ochii deschiși(n.m. iertată a-mi fi construcția vădit pleonastică, reverie-ochi deschiși), la prea plinul trăirilor trecute, nu rămân decât atât, o speranță a întoarcerii la momentele mai senine ale existenței individuale, o speranță, probabil, fără șanse a se materializa.
Fără a intra în groapa patetismului, imaginile ce însoțesc această scurtă reveriei a clipei au fost surprinse la Târgoviște, într-o vreme în care restricțiile pandemice fac, încă, parte din cotidian (și probabil că, încă, e firesc să fie parte din acesta) și am considerat că merită a fi împărtășite și public, nu pentru că reprezintă extraordinarul, ci poate doar normalul, dar dintr-o lume mai bună, după care, sunt convins, tânjesc mulți. Cei mai mulți.
Așadar, un om, o boxă, acorduri de flamenco și dans, mult dans ,chiar pe stradă, în mijlocul orașului, în vecinătatea centrului vechi al Târgoviștei, un loc de promenadă și de socializare, mai ales, în aceste vremuri.
Desigur că nu era singur, că exista și o dronă, ce filma. Desigur că totul face parte dintr-un întreg mai amplu (probabil), dar are mai putină importanță. Ce era cu adevărat important era bucuria. Ea merită “toți banii”, cu toate că nu despre bani este vorba (neapărat), în acest stop cadru.