Am vrut să nu scriu. Nimic. Nici măcar un rând. Nu pentru că nu merită, ci doar pentru că nu are sens a “scuipa”, eventual, aceleași tip de invective și opinii despre un subiect sensibil, se spune. Opinii pe care prea mulți s-au grăbit să le arunce, în spațiul public, maculând un subiect prin simpla lor prezență, ” în miezul problemei”, cu tot felul de păreri, mai toate, evident, cât se poate de (pseudo)savant argumentate. Ne pricepem, în România, la orice. Nici nu mai contează că exercițiul de caligrafie sau tabla înmulțirii cu doi sunt cam ultimele lucruri ce ni le amintim din școală. Părerologia are academicienii ei. Mulți, și toți cu diplome și patalamale la mână, obținute, tot evident, la Școala Vieții. Nu-i vorbă că, în tsunami-ul de păreri născute pe marginea subiectului, s-au îngrămădit și “universitarii adevărați”, cei cu mai mult de școala vieții în CV, chit că unii dintre aceștia au ajuns la titluri doar prin fabricile de diplome ale primilor ani de după “Revoluția” din 1989. Și ei sunt tot “doctori” și specialiști de primă mână, cu studii grele în portofoliu, la o adică. Doar bun simțul tăcerii nu l-au învățat. Mulți dintre ei. Cei mai mulți.
De ce s-au grăbit? Pentru un câștig personal, pentru diminuarea capitalului politic al oponenților, pentru că așa merită cei care ne-au atins unde ne doare cel mai tare, în mândria noastră națională de “suntem aici, pe veci stăpâni!”, pentru că “dacă nu noi, atunci cine?“, pentru că “dacă nu reacționăm nici acum, atunci când”? Probabil că toate variantele, amintite anterior, sunt valabile, atât separat cât și împreună.
Nu-i vorbă, ne-au “asasinat” cu subiectul și înainte de a primi “lovitura”, cea cu neacceptarea noastră în spațiul comun european de fără control la granițe si “beneficii economice fără număr”. Ne-au spus cât de bine ne va fi, pentru că ei au grijă să ne fie, și cum, după vreo 11 ani de la prima respingere, în sfârșit, sub “înțeleapta oblăduire de acum”, o vom duce mai bine. S-au cocoțat pe piedestalul victoriei autoproclamate, iar acum încercă să ne spună că nu am înțeles noi bine. Că, de fapt, ei au făcut tot ce se putea face, și că dacă ne va fi greu, de acum înainte, e doar vina altora. Mereu e doar vina altora.
De 32 de ani ne bagă mâna în buzunar, iar acum ne spun că, de fapt, i-au pus alții, că ei n-au vrut, dar n-au avut ce face. S-au “sacrificat”: uitați-vă la declarațiile lor de avere, cum nu mai încap nici măcar într-un dosar cu șină, le trebui bibliorafturi, acum, pentru a înșira “sacrificiile” făcute, în câteva decenii, pentru ca nouă, tuturor, să ne fie bine.
Rușii, americanii, “olandejii”sau imperialiștii austro-ungari sunt de vină. Niciodată noi, niciodată ei, niciodată ai noștrii!
În realitate suferim de “boala Schengen” de multă vreme. Și nu, n-are nicio legătură cu micul sat luxemburghez din mijlocul Europei, nici cu politica UE. A unei Europe fară granițe în care înlăturarea vechilor stavile economice ar îmbogăți și pe alții, decât pe cei pe care îi îmbogățește acum, un lucru ce nu va pica bine niciodată celui ce nu mai primește la fel de mult.
N-are legătura nici cu valurile de migranți, cei mai mulți musulmani, ce copleșeșc vestul european, odată majoritar creștin acum mai mult agnostic, migranți ce, chiar dacă nu vrem să recunoaștem, ajung și prin România (prin tir-uri, pe sub tiruri sau camioane) în noul El Dorado al umanității.
Boala noastră este că nu suntem capabili să trecem peste complexul de inferioritate personală, peste marota copleșitoare că libertatea noastră, de orice fel, ne-o pot da doar alții. Avem Schengen-ul nostru, imaginat doar în afara spațiului în care trăim, un “spațiu pe care l-am vândut” și-l vindem din 4 în 4 ani (sau 5), unora ce ne vor spune doar că altfel nu se poate. Că fără ei, cei care știu cum să ne construiască fericirea, n-avem nicio șansă. Ei ne-au mai construit-o și până acum și, în concluzie, știu mai bine de ce avem nevoie. De trei decenii ne spun asta și dacă îi vom lăsa ne-o vor spune și de acum înainte, favorul maxim la care avem dreptul rămânând acela de a urla în pustiu. Adică locul acela liber și nemărginit al libertății depline, pe care n-am știut cum să-l denumim altfel și i-am spus Schengen, mai nou.