O ştire: CSM Târgovişte, echipă ce a câştigat, de-a lungul timpului, 12 trofee de campioană a României, la baschet feminin, anunţă, printr-un comunicat oficial (detalii aici), că nu va participa în ediţia 2017-2018, a primei ligi de baschet feminin.
Culmea – motivele nu sunt financiare,cum poate am fi tentaţi să credem, ci de altă factură. Orgolii, sentinţe judecătoreşti, conflicte de muncă, pasarea responsabilităţii şi neasumarea posibilităţii ca vinovatul să nu fie unic, plus bani, destul de mulţi prin comparaţie cu ce câştigă un român, iată, în doar câteva cuvinte, ingredientele principale ce au dus la o decizie arbitrară ce nu ţine cont de nimic, înafara unor interese de moment, ale unora sau altora. Ceea ce se întâmplă acum la Târgovişte nu este nici pe departe un caz singular ci, mai degrabă, într-un fel, doar vârful aisbergului. O bucată de gheaţă cu care m-aş hazarda să compar sportul românesc, îngheţat în strategii falimentare şi fără perspective favorabile decât buzunarelor unora. O entitate ce se vrea un uriaş dar care construieşte corpul pe “ picioare de lut”.
La Târgovişte, motivarea deciziei de retragere din competiţia internă, este dată ( nu am să prezint cazul pe larg, ci doar în câteva cuvinte) , cel puţin din ce se spune în comunicatul official, de faptul că CSM-ul, club ce aparţine municipalităţii, are o interdicţie de a transfera jucătoare ce nu au activat constant în campionatul intern, şi doar în campionatul intern, din 2014 încoace. Asta pentru că entitatea sportivă a dat-o în bară cu un fost antrenor, cipriotul George Dikeolakos, căruia nu i-a plătit drepturile financiare, deloc puţine, vreo 100.000 de euro. Stupid, nu-i aşa? Să renunţi la o competiţie, şi aşa de un nivel scăzut, pentru că nu poţi să transferi ca să o câştigi fluierând. De fapt, nu e deloc stupid. Atât la Târgovişte, cât şi în general, dragostea pentru sport, a celor ce vremelnic conduc o structură sportivă, pasiunea pentru culori, ambiţia de construi durabil şi de ajuta generaţiile de mâine, prin sport în cazul de faţă, ţin doar de la momentul unei declaraţii de presă şi până la introducerea, de la butoanele ATM-ului, a codului PIN, al cardului de salariu.
Banii publici sunt singurul motor ce ţine în viaţă sportul românesc? De fapt, cel puţin la nivel de sporturi de echipă, fără banii publici sportul românesc, la echipe, ar fi la momentul parastasurilor de …nici n-are importanţă câţi ani sau câte decenii. Pe de altă parte, această unică variantă de supravieţuire a născut nişte “monştri”. Conducătorii de cluburi şi cei din spatele lor, ordonatorii principali de credite (Primăriile, în cele mai multe cazuri) nu sunt interesaţi decât, cel mult, de imaginea de moment, apelând la mercenari, sportivi de valoare îndoielnică, de cele mai multe ori, dispuşi să îşi asume riscuri pentru un pumn (mai degrabă o plasă, două) de bani. Nu se construieşte nimic, investiţiile în juniori şi copii sunt doar,după cum spune o vorbă românească, de ochii soacrei. Totul se învârte în jurul banilor pe care îi încasează sportivii. Pe hârtie, pentru că, într-o conivenţă detestabilă, banii se întorc, în bună măsură , în buzunarele celor ce cu mărinimie gestionează alocările financiare, din fonduri publice.Cum? Simplu-comisioane. Unele declarate, altele ştiute doar de părţi. Cu alte cuvinte “parandărăt-ul”. În schema de mai jos am încercat să arăt cam cum funcţionează acesta. Cu specificarea că nu în fiecare caz schema este la fel, mai bine spus, ce se întoarce, nu urmează aceleaşi trasee. De întors se întoarce, însă, în fiecare caz.
Exemplul
Cum spuneam, cazul Dikeolakos, de la Târgovişte, cu datoria de 100.000 de euro cerută în instanţă, de antrenor, nu este singular. La Ploieşti acelaşi tip de entitate sportivă, clubul CSM, subordonat tot autorităţii locale, ca şi la Târgovişte, este la rândul său târât în instanţe, de români de această dată. Cătălin Burlacu, adus pentru a evolua la CSM Ploieşti a câştigat, şi ulterior a pierdut ,tot în instanţă, de fiecare dată, suma de 195.000 de euro, bani de salariu neachitaţi. Că o primă instanţă i-a dat dreptate iar apoi o alta a dat dreptate clubului nici nu mai are importanţă. La CSM Ploieşti foşti sportivi au obţinut deja executarea silită a clubului, şi deci a primăriei Ploieşti, pentru suma de 1 milion de lei, asta doar până în august 2017. Era vorba, până la urmă, de o practică generalizată la mai toate entităţile sportive ce trăiesc exclusiv din bani publici: Câţi bani publici? Ar fi vorba de milioane de euro, în fiecare an. Conform datelor oficiale:
Sursă: Ministerul de Finanţe
SCM Piteşti – alocare 2017 : 1,75 mil. Euro; cheltuiţi până în august – 5,251 milioane lei
CSM Ploieşti – 8,270 milioane de lei cheltuiţi până în august (2 mil. de euro aproximativ)
CSM Târgovişte – a cheltuit aprox. 5,720 milioane de lei ( tot până în august 2017)
Şi aici vorbim doar de câteva exemple. Nu am introdus poate cel mai darnic club, din categoria cluburi susţinute de administraţiile locale din România. Este vorba de CSM Bucureşti. Clubul Capitalei beneficiază de o alocare bugetară, în 2017, de peste 13 milioane de euro. Nu credeţi povestea cu 100 de milioane de euro. Nu este adevărată. Acolo este însă vorba de o altă istorie, ceva mai complicată, pentru că în ecuaţie intră foarte multe grupe de copii şi juniori. Chiar şi în această situaţie, cu siguranţă, subiectul merită o abordare separată şi mai aprofundată.
Unde este problema?
Problema este, de fiecare dată, la strategie. Banii, publici dealtfel şi cheltuiţi după bunul plac, de mai marii zilei, de prin administraţiile locale, se duc pe mofturi de moment, pentru o imagine trecătoare, clădită doar pentru voturile celor din ai căror bani, până la urmă, sunt decontate aceste mofturi. Astfel că, ceea ce se întâmplă acum la Târgovişte: la un moment dat jucăria, aducătoare de imagine, se strică sau nu mai este în graţiile mai marilor zilei, şi, pur şi simplu, se renunţă la ea, se poate şi chiar se repetă, mai peste tot. Fără regrete şi cu scuze acoperitoare, discursul fiind mereu acelaşi: nu a fost să fie sau alţii sunt de vină. Nu se investeşte în nimic ce să aibă legătură cu mâine, lucru ce se vede, de aproape trei decenii, în rezultatele obţinute pe plan internaţional, de sportivii români, de la orice sport de echipă. Nu existăm. Nu este datoria administraţiilor locale să contribuie la creşterea performanţelor sportive nationale, să crească şi să formeze sportivi, se spune. Dar care este datoria celor ce cheltuie, cu sportul, banii publici? Să cheltuie banii sau să îşi rotunjească veniturile personale? Sau poate mai crede cineva că un manager de club acceptă să primească lunar o leafă de 2 – 3 mii de lei, în vreme ce sportivii şi antrenorii sunt trecuţi pe state cu plăţi salariale de mii sau chiar zeci de mii de euro lunar, fără a încerca să recupereze, la capitolul deficit de autoritate financiară?
P.S.: Nu aşteptăm răspuns
1 Reply to ““PICIOARELE DE LUT” ALE SPORTULUI ROMÂNESC”