Ante Scriptum
Aceste rânduri au apărut cu doar câteva ore înainte de meciul de volei Olympiakos Piraeus-CSM Târgoviște (din sferturile de finală ale CEV CUP). Ulterior acestui meci, materialul va cuprinde și rezultatul partidei amintite.
“Cine suntem, noi !?”
Cu multă vreme în urmă, mult prea multă vreme în urmă, în România, performanța sportivă se măsura altfel. Altfel, comparativ cu ce? Cu orice, dintr-un prezent, cel actual, pe care ne place să îl hiperbolizăm excesiv, aproape grețos pe alocuri, ca și cum am moștenit dreptul unic de a stabili sentințe și de a urla, în <simfonii ale decibelilor>, demne de orice record Guinness, pseudo exhaustiva noastră experiență profesională.
Îmi aduc aminte cum, cu vreo 3-4 decenii în urmă, în alte timpuri adică, uneori chiar în altă viață, pentru unii, se stabileau criteriile de performanță sportivă. Atunci când toată lumea făcea sport (de copii, elevi, tineri este vorba, în principal), atunci când a obține o scutire de efort era un efort în sine, cu mult mai complicat și consumator de energii decât ceea ce s-ar fi obținut prin scutirea de efortul sportiv, în sine. Indiferent că vorbeam de o acțiune justificată medical sau nu. Cu alte cuvinte, în economia timpului, mai nimic altceva decât cuvinte înșirate într-un petic de hârtie cvasi-oficial, dar unele la care se ajungea extrem de greu și care aveau “greutate” doar de moment. Că era normal atunci, iar acum ar fi de neconceput o așa limitare, adică în timpurile când scutirile, de orice fel, sunt “for a life time”, nici nu mai are importanță.
Mult mai important este că de la “toată lumea face sport”, am ajuns într-un prezent în care până și mersul pe jos este considerat aproape un sport extrem. Local, aproape nimeni nu mai vrea să facă sport, iar gloria locală și performerii locali sunt, în cel mai bun caz, doar figuri de împrumut, pe care ne place să le glorificăm și să le înzestrăm cu atribute de supraoameni, o portretizare însă departe, foarte departe, de orice realitate obiectivă. Performanță sportivă a ajuns să însemne un portofel suficient de generos pentru a aduce, din te miri ce spațiu, mai puțin privilegiat economic sau doar cu o altfel de mentalitate socială, câțiva oameni ce să încropească un “team”, de valoare internațională, cum, cu emfază, ne place să rostim cu mândrie nedisimulată: “Sunt ai noștrii, suntem buni, suntem cei mai buni!”, respirăm prin fiecare suflare, dar trăind practic o iluzie. În vreme ce ai noștrii, deci noi, nu suntem, de fapt, decât niște spectatori, într-un spectacol al altora.
Îmi aduc aminte vremurile când Târgoviștea promova în prima ligă de baschet masculin din România, în 1989. Era o performanță locală, cu localnici. Unii ce, ulterior, reprezentau România și internațional. A fost doar un moment. La Târgoviște n-a fost să fie, baschetul masculin dispărând aproape total, ulterior, din peisajul performanței sportive târgoviștene. Este doar un exemplu, nici măcar cel mai important, vor spune târgoviștenii. Este important doar din perspectiva faptului că uităm că putem. Avem, social-comunitar, în cel mai rău caz, același ADN al sportului, ca oricare alții.
Uităm, din păcate, că am putut și cu alte ocazii și nu am degenerat întratât încât să avem nevoie de eroii altora, pentru a supraviețui în spectacolul lumii. Doar de eroii altora! Uităm că performanța sportivă este atunci când din colbul provinciei, de aici sau de aiurea, o “caricatură” umană, poate, alături de încă niște “neterminați”, dar de-ai locului, aflați în pragul maturității, reușesc să atingă Olimpul sportiv, să privească zeii în ochi și chiar să “fure” o bătălie, în războiul în care Olimpul întotdeauna câștigă. Nu e nevoie, și nici suficient, niciodată, să transferi zeii, golind visterii, doar pentru a înfrunta titanii. E suficient, de cele mai multe ori, doar să știi să asculți, pe cine trebuie. Cu răbdare s-a construit și gloria Romei. Cu răbdarea celor ai locului. Gladiatorii Romei au câștigat, unii dintre ei, cel mult, doar nemurirea personală! Niciodată pe cea a Cetății Eterne!
P.S.
Într-o lume ce trăiește din amintiri, visând irațional, poate, la reîntoarcerea unei glorii trecute, dar mulțumindu-se doar cu satisfacții de împrumut, merită a fi amintite câteva performanțe ale momentului. Voleiul, chiar sportul românesc, este aproape de o performanță aproape unică (chiar dacă în mare măsură conjuncturală): Două echipe în finale de Cupe europene, în același sezon.
Sursa foto: CSM Lugoj/Facebook
CSM Lugoj a reușit să se califice în finala Cupei Challenge la volei feminin ( a treia competiție ca valoare din voleiul european) după o victorie cu 3-0 la seturi , pe teren propriu, în fața celor de la OK Jedinstvo Stara Pazova ( Serbia, locul 2 în campionat).
În aceiași zi, adică 1 martie, Volei Alba Blaj (campioana României) s-a calificat în semifinala Cupei CEV ( a doua competiție ca valoare din voleiul feminin european), după o victorie cu 3-2, in deplasare, în fața polonezelor de la Grot Budowlani Łódź . În tur, româncele câștigaseră cu 3-1.
În semifinalele cupei CEV, Alba Blaj ar putea întâlni CSM Târgoviște. Echipa dâmbovițeană joacă (2 martie 2023), în deplasare, împotriva echipei elene Olympiakos Piraeus . În tur, la Târgoviște, scorul a fost de 3-2 în favoarea echipei dâmbovițene.
CSM Târgoviște și Alba Blaj sunt în poziția de a juca o semifinală de cupă europeană după ce au ajuns direct in faza sferturilor de finală ale CEV Cup, ca urmare a poziționării pe locul 3, fiecare în parte, în grupele din Champions League, unde au fost angrenate (n.m. – CSM Târgoviște a fost extrem de norocoasă, beneficiind de o invitație, wild card, în Champions League, și nu o calificare pe criterii sportive, după ce competiția a rămas cu un număr insuficient de echipe în sezonul 2022-2023, din cauza problemelor cauzate de războiul din Ucraina).
Update:
CSM Târgoviște s-a calificat în semifinalele CEV Cup, după ce a câștigat și partida retur contra echipei elene Olympiakos Piraeus (scor 3-1 la seturi ,pentru echipa din România).