Când viața te aduce mai aproape de pragul dintre lumi, totul începe să pară altfel, inclusiv ceea ce, în mod constant, acceptăm ca pe adevăruri imuabile, unele ce nu numai că nu pot fi modiicate dar de care, se spune, nici măcar nu este bine să te întrebi dacă este bine a fi modificate.
Sistemul de Sănătate Românesc !?
O problemă de sănătate, ce te lovește din senin ( să spunem un infarct miocardic) ar putea, în cazul în care sunteți destul de norocoși să îi supraviețuiți, să schimbe perspectiva oricui, în ceea ce privește sistemul. Din afară, fără a fi parte a problemei, de cele mai multe ori, lucrurile par fie “albe”, fie “negre”. În realitate însă sunt multe nuanțe de “gri”, prea multe nuanțe de gri, într-o lume în care compromisul și șansa sunt lăsate să joace un rol mult prea important.
Am văzut, din postura de pacient (în cele mai multe cazuri de pe o targă sau de pe patul de spital) cum Moartea își bea cafeaua tacticos, de fiecare dată undeva la înălțime considerabilă, pentru o privire de ansamblu, ba mai și trage cu nesaț din țigară, așteptând parcă ca mult prea multele compromisuri medicale să-i aducă tainul. Fraza anterioară este o metaforă, dar una ce ilustreaza cel mai bine ce se întâmplă în sistemul medical românesc.
De la ambulanțieri și infirmieri plictisiți, pentru care un nou caz medical nu inseamnă nimic, doar o nouă zi de muncă bifată, oameni ce au uitat, dacă au știu vreodată, ce înseamnă compasiunea. Nu-i poate acuza nimeni de nimic, nu sunt plătiți pentru compasiune sau atenție față de pacienți și până la doctori ce bifează pacientul, pe care îl au repartizat pe foaie, doar prin intremediul unui rezident, punând diagnostice fără ca măcar să dea ochii cu bolnavul.
Trecând printr-un război evident, între asistente, infirmiere și medicii rezidenți, un război în care fiecare are dreptatea lui, pe pielea bolnavului întins pe pat, unul care așteaptă , de cele mai multe ori, un ajutor ce nu mai vine. O penurie, de multe ori, a medicamentelor ( am asistat la o criză de fiole de algocalmin, da, acel algocalmin ce se spunea că va fi scos de pe piață, dar care este folosit în spitale, atunci când exista pe stoc, dar și la nenumărate cazuri în care aparținătorii erau rugați să cumpere medicamente, pentru bolnavi, pentru că acestea nu mai existau în farmacia spitalului, se spunea).
Mergând și pe la atitudinea generală, atât de românească, în care, pe de o parte, cadrele medicale si, pe de altă parte, chiar pacienți, mai cu tupeu, decideau pentru toată lumea că sufocarea ( temperaturi de 38-39 de grade celsius afară) este o varinta mai bună decât “să ne tragă curentul” și, în concluzie, “omorau” aparatul de aer condiționat ( sanitarizarea spațiului era făcută cu o soluție pe bază de clor, ce, evident, în condițiile de temperatură ridicată, adică fără suport de aer condiționat, “ne trage curentul”, după cum spuneam, făcea aprope imposibil respiratul, atenție, în cazul unor pacienți critici).
Decât să ne tragă curentul, în România, este de preferat chiar și un cancer. Încercați, dacă din nefericire ajungeți în vreun spital, din sistemul public românesc, să chestionați colegii de suferință sau chiar și cadrele medii sanitare din preajmă, și veți constata, cu surprindere poate, că nu este nimic exagerat în cele afirmate anterior.
Sunt doar o mică parte din lucrurile ce ar trebui schimbate. Pe de altă parte, pentru a nu încheia într-o notă de pesimism absolut, trebuie precizat că am văzut o armată de medici tineri (rezidenți cei mai mulți dintre ei, dar nu numai) cărora părea că le pasă, cu adevărat. Peste ei sistemul nu a apucat să-și arunce mantaua groasă a nepăsării. Poate că, măcar câțiva, vor reuși să scape de îmbrățișarea compromisului sistemic și chiar vor putea să schimbe ceva.
Dar, deocamdată, cel mai bine, evident, ar fi să nu aveți nevoie de spital. Experința, pentru mulți, poate fi chiar mai traumatizantă decât boala ce îi aduce în spital.