Când, undeva, prin primul deceniu al secolului XXI, Hristo Stoicikov le striga jurnaliștilor români celebra sintagmă “Mamalicki, go home!”, un amestec de balcanism și universalitate, dar fără prea mare legătură cu nimic, decât, poate, cu limite personale ale autorului sintagmei, între Carpați și Dunăre, toată lumea lua foc:
Foto: Hristo Stoicikov
“Cum, noi, care am făcut, ce-om fi făcut, și suntem, cine suntem, în fotbal, să acceptăm așa jignire, de la un fotbalist, genial ce e drept, dar nu mai puțin jignire?”
Cu explicații ulterioare, mai mult sau mai puțin credibile, în ceea ce privește sensul expresiei, cel intentionat de autor, conflictul orgoliilor balcanice, unele de-a dreptul hiperbolice, s-a stins, în anii ce au urmat. Așa cum s-a stins și fotbalul românesc. A rămas doar o glumă, precum cea cu care ne-a cadorisit “bufonul” Hristo, una din multele glume, uneori deplasate, ale bulgarului ce scria istorie la Barcelona. La fel a rămas și fotbalul românesc: tot o glumă, una la care nu mai râde nimeni, din păcate. Sau poate din fericire, asta încă nu s-a decis definitiv.
“Mamalicki”, în schimb, parcă vrând să-i dea dreptate lui Stoicikov, într-un sens pe care nici bulgarul nu îl anticipase, au început să rămână doar acasă. Nu mai puțin adevărat fiind că, în aceaiași suferință, s-au regăsit și “frații bulgari“, adică oamenii lui Stoicikov. Dar, de ei, ne doare mai puțin, parcă! Așa că, în 2023, am ajuns să constatăm, unii cu suprindere reală, că suntem ultimii.
Foto: Sheriff Tiraspol-Farul Constantă 3-0 ( sursa foto: digisport.ro)
Că “Farul”, “campioana României, echipa ce a dominat categoric sezonul intern precedent”, adică echipa ce adună cam tot ce poate urca mai sus în ierarhiile fotbalistice internaționale (echipa de club și pepiniara pentru naționale) se face (ne face) de râs, într-un meci cu o echipă de “adunați” de pe vreo 4 continente. Șerifii din Tiraspol, adică locul ăla unde se aud, acum, și bombele care cad prin Ucraina dar și alarmele aeriene de la vecini, dacă nu cumva și pe unde mai fac “gălăgie” și miltarii unora sau altora. Un fel de capătul lumii, unde fotbalul, cu siguranță, nu e neapărat printre priorități (momentan cel puțin).
Foto: Stadion Tiraspol( sursa-Facebook):; Capacitate stadion – 13.300 locuri (inclusiv cu peluze, nu ca în alte părți)
Un Tiraspol care, însă, a fost suficient de fotbalistic ca să ne arate cât suntem de mici, aproape insignifianți de mici. Nu, nu e doar Farul, ce a suferit fizic, și parcă psihic pe alocuri, într-un 3-0, ce, cu sinceritate, putea să fie și mai aspru, e tot ceea ce se cheamă fotbal românesc, ce a luat bătaie cu 3-0, la Tiraspol, într-o zi de 18 iulie 2023. “Mamalicki, go home!, era deja un slogan ce părea că îl strigă tribunele pe jumătate goale ale stadionului din Transnistria.
Feroe, Kosovo sau Luxemburg sunt, deja, niștre “monștri periculoși”, pentru România, fotbalistic vorbind. Țări ce adună fotbaliști la antrenament doar după programul de lucru, de la bancă sau de la farmacie, ne pun probleme. Moldova, sau Transnistria, adică o țară la margine de război, ce nu știe nici ce-i aduce ziua de mâine, ne face de rușine. A mai rămas cineva, care încă nu ne-a luat în “tărbacă”?
Andora sau San Marino vin tare din urmă. În curând și acolo vom merge cu teama ca subconștientul, măcar, să nu ne strige, după 90 de minute de patimi, un “Mamalicki, go home!”.
Ne rămâne, din ce în ce mai des, doar încrâncenarea noastră locală, adică acolo unde, sedați parcă cu halucinogene, avem impresia că suntem centrul fotbalistic al universului. Unde curg salariile de 5-10-15-20 sau 30.000 de euro (lunar), pentru oameni ce nu știu să alerge, în primul rând.“Ni se cuvine, că așa e în lumea civilizată”, “Suntem cetățeni europeni și avem drepturi”, se declamă ritos, o sintagmă învățătă mecanic, ce și-a pierdut demult și valoarea și sensul primei rostiri. Numai îndatoriri nu mai avem.
Foto: Stadion “Eugen Popescu “, Târgoviște, aprilie 2023
O lume, din România, ce nu reușește să aducă decât toți obosiții Europei (și nu numai), ce, pentru un sprint și o pasă, urmate de zece meciuri de plimbare pe teren, au pretenția de a fi urcați pe piedestalele nemuririi. O lume unde, autohtonii, se plimbă între o echipă sau alta doar în funcție de cât de puțin li se cere. Cu cât mai puțin, cu atât mai bine. Dacă ar putea, ar juca direct de pe play-station și din casele de pariuri sportive, fără a mai transpira și pe teren. O lume în care, de la conducători de club și până la staff-uri tehnice și jucători, toată lumea încearcă să păcălească, pe toată lumea. E țara lui ” Las-o, mă, că merge așa!”. Acolo unde spoiala, datul cu var și luatul ochilor, e regulă. O țără unde, de la stadioanele noi și inundate la fiecare ploaie de vară și până la prețurile de acces la “spectacol”, unele ce rivalizează cu pretențiile financiare din Champions League, chit că vorbim de ligi inferioare, totul este hiperbolizat, la nivel declarativ doar. Mai puțin fotbalul, ce a ajuns doar un fake news, un pseudo orice, ce nu mai are legătură cu dimensiunea reală a sportului rege, cea regăsită (aproape) oriunde altundeva.
“Mamalicki” au venit acasă ! În curând nu mai pleacă nicăieri. Ce sens ar mai avea, până la urmă, dacă e toată lumea fericită.
Sau nu-i așa?