Undeva prin 1973, Paul McCartney (ex Beatles) compunea piesa “Live and let Die” (<Trăiește și lasă să moară>), ce devenea linia melodică de identificare pentru filmele James Bond. Dincolo de succesul înregistrat (inclusiv un cover făcut de Guns N’ Roses, în 1991), sintagma este ceva mai mult decât un titlu de piesă, de succes de altfel. Reprezintă o întreagă filozofie de viață, întrucâtva opusă filosofiei “Live and let live” (<Trăiește și lasă să trăiască>, în traducere, conform dicționarului Cambridge, de expresii; persoană open-minded, ce acceptă modul de viață și de comportament al celorlalți, mai ales atunci când acestea sunt opuse modului sau de viață). Acest excurs introductiv nu prefațează decât o luare de poziție, ce vorbește, măcar încearcă, nu despre muzică, și cu atât mai puțin despre trecut, ci despre ceea ce se întâmplă ACUM și despre ceea ce bântuie existența comună a planetei: A fost sau n-a fost/ ( mai este) coronavirusul o pacoste inventată? Concluziile, sper, vor fi la îndemâna cititorului.
Imaginea anterioară, ce reprezintă o secvență reală (un drum din Moldova, de astăzi, adică iunie 2020), nu are adăugat, scopul fiind de a potența valoarea de simbol, decât o hartă a României actuale (în plină epidemie de coduri meteorologice de vreme rea, ploi și inundații), adică o țară lăsată pradă capriiciilor vremii, dar și vremurilor. Evident că nu este nevoie de prea multe comentarii. Totuși, pentru o mai bună ilustrare (tot metaforică), încă un colaj foto:
Este, de fapt, situația actuală. În care aproape pe nimeni nu interesează, cu adevărat, de soarta aproapelui (simbolul pentru epidemia de coronavirus atât de des uzitat, am sperat că nu mai are nevoie de “traducere”, în afara celei grafice). Orice reacție publică, legat de coronavirus, la momentul actual cel puțin, nu este decât rezultatul cumulat al unor frici, mai mult sau mai puțin colective. Din această perspectivă ar trebui privit totul. “Fobiile” însă sunt oarecum diferite.
Controversele
Pentru a emite judecăți de valoare, în mod normal, este necesară amplasarea problemei în context general. În data de 22 iunie, la nivel global, plecând totuși de la premisa că nu trăim într-o lume de tâmpiți manipulatori, ce aduc în prim plan date statistice ce de fapt nu există, situația “problemei” se prezintă astfel:
Aproximativ 9 milioane de cazuri de coronavirus, jumătate dintre pacienți recuperați (vindecați), aproximativ 500.000 de decese, cu un procent ce se îndreaptă spre 10% , din totalul cazurilor declarate închise, de decedați. Mare sau mic procentul? Apreciază fiecare cum poate. Nu este o gripă obișnuită, măcar atât cred că poate constata toată lumea. O altă statistică, detaliată, în imaginea urmatoare. Ce arată numărul de cazuri și decese, de asemenea și procentele, un calcul procentual de teste efectuate la nivel de populație, la un milion de locuitori, a fiecărei țări, tot din data de 22 iunie.
Se poate constata (pentru mai multe detalii click aici) cum, în general, țările cu populație mare și aglomerări de oameni, mai mari decât media de la nivel global, tind să devină “campioane” la numărul de îmbolnăviri și de decese. Cu câteva excepții (ceea ce se întâmplă în China este un mister pentru toată lumea oricum), dar regula rămâne. Unde distanțarea socială s-a făcut forțat sau a fost posibilă natural, situația rămâne în limite gestionabile. Nu insist, oricine poate constata acest lucru parcurgând cifrele și având elementare cunoștințe de geografie-economică. Este deja o jumătate de an (decembrie 2019 debutul oficial al epidemiei în China) de când virusul bântuie existența întregii planete, fie că a fost acceptată ideea, fie că nu. Spuneam, și cu altă ocazie, că, cel mai probabil, s-a intuit corect, atunci când pericolul fundamental a fost sesizat în rata de răspândire a bolii (viralitatea acesteia). Nicidecum nu a speriat cât de letal este virusul. Un procent al mortalității de 10% (cel puțin așa arată statistic datele acum, chiar dacă este posibil să fie mai mare din cauză că nu toate decesele vor fi fost analizate și pentru a depista COVID 19) va fi considerat ACCEPTABIL, cu toate că, la o populație globală de peste 7,5 miliarde de oameni, un asemenea calcul este înspăimântător. Doar pentru unii, însă. Singura variantă pentru limitarea pagubelor a fost distanțarea socială forțată. O soluție ce nu poate fi aplicată pe termen lung, pentru că, evident, conduce către decesul economic, ceea ce echivalează, până la urmă, și cu decesul fizic al indivizilor, ce nu mai pot să își asigure supraviețuirea.
În aceste condiții fiecare entitate statală, mai devreme sau mai târziu, își asumă riscul relaxării măsurilor de combatere a răspândirii virusului. Este vorba de riscul de a avea o infectare în masă a populației, ce, chiar și cu forme ușoare ale bolii (nu asimptomaticii, despre care oricum toată lumea vorbește, dar despre care nu știe sigur în ce fel transmit boala și cât de serios este acest diagnostic, de asimptomatic), dar care necesită tratamet medical de specialitate, într-o unitate medicală, duce, inevitabil, la blocajul sistemului sanitar și practic la incapacitarea acestuia, până la inutilitate, indiferent de cât de performant este acesta. Să ne imaginăm câteva milioane de bolnavi de gripă obișnuită, dar care au nevoie de tratament în spitale, în același timp, într-o țără de mărime medie, cum este România. Imaginea este practic de neconceput, pentru că toată lumea știe că acest lucru nu se poate întâmpla iar finalitatea să fie una cu happy end. Nu au loc toți, în același timp, la tratament. Și nici nu ar avea cine să îi trateze pe toți. Nu sunt suficienți medici și asistenți ce să facă asta, în același moment din timp. În ceea ce privește coronavirusul, intervine o altă problemă, pe care sunt convins că deja a sesizat-o toată lumea, deși nu toată lumea vorbește despre ea. Bătrânii și persoanele ce prezintă așa numitele comorbidități sunt afectate, aproape fară excepție. Decesele, tot statistic, se înregistrează mai ales în rândul celor peste 65 de ani sau a celor care au multiple comorbidități. “Oricum mureau”, este cinismul absolut, exprimat, mai șoptit ce e drept, de mulți ce exibă părerile personale în spațiul public, în momentul de față. Evident este vorba întotdeauna de păreri ale celor ce nu au avut apropiați de această etate ce să fi suferit din cauza COVID 19. Tot statistic, personalul medical, este și cazul în România, expus vreme îndelungată la încărcături virale puternice (pacienți aflați în stare gravă din cauza coronavirusului) contractează boala și sunt practic incapacitați. Procentul deceselor este totuși mic, în rândul personalului medical, dar trecerea acestora în categoria bolnavilor, mai ales în număr mare, în același timp, duce tot în acelasi punct-Colapsul unui sistem medical ce și în condiții normale, în România, suferă cumplit din cauza lipsei de personal.
În lipsa unui minim ajutor medical cred că nu este greu de ghicit ce se poate întâmpla. Nici generalizarea de genul “urcării pe piedestale de neatins”, a celor din sisemul medical, deveniți fară excepție eroii momentului, nu este de dorit, asta pentru că, indiferent de declarațiile publice, este cât se poate de evident că și aici exista segmente importante ce au ales, deja, principiul “Live and let Die”. Nu sunt foarte multe astfel de cazuri, dar nu cred ca ar trebui tentat instinctul de conservare al speciei umane, pentru a vedea cât de mulți vor alege, sau nu, varianta sacrificiului personal, în locul salvării personale, într-o situație de criză extremă când s-ar pune cu adevărat problema supraviețuirii.
“Aproapele”
A convoy of Italian Army trucks is unloaded upon arrival from Bergamo carrying bodies of coronavirus victims to the cemetery of Ferrara, Italy, where they will be cremated, Saturday, March 21, 2020. The transfer was made necessary since Bergamo mortuary reached maximum capacity. For most people, the new coronavirus causes only mild or moderate symptoms. For some it can cause more severe illness, especially in older adults and people with existing health problems. (Massimo Paolone/LaPresse via AP)
Mediul virtual este invadat de mesaje declarative, antisistem, un fel de mărturisire personală a neîncrederii în orice. Un mesaj preluat deja de mii de persoane și distribuit mai departe, în care se spune că individul nu e o oaie, ce să accepte manipularea pusă la cale de guverne (oricare ar fi ele) cu privire la coronavirus. Că oamenii liberi nu poartă mască, nu poartă mănuși de protecție, nu respectă distanțarea socială, nu fac vaccin antigripal, nu vor face nici măcar un vaccin pentru coronavirus (nici măcar nu îsi pun problema că încă nu a apărut așa ceva, iar probabilitatea este tot mai îndepărtată), în principiu că, orice spune OMS (Organizația Mondiala a Sănătății) este greșit, fiind mai degrabă vorba de un organism criminal, nici Stalin sau Hitler nu sunt vinovați de mai multe crime decât OMS, în viziunea lor. Că totul, legat de coronavirus, este o minciună iar spiritele libere vor ignora orice sfat al autorităților, de oriunde, pentru a trăi liber.
Nu e cazul unei revolte față de asemenea atitudini. Nu este ceva nou. Cel mai adesea este vorba de persoane tinere ce se regăsesc în acest tip de mesaj, oameni ce simt că au pierdut mai mult decât ceilalți, în aceste vremuri și, atâta timp cât nu au pățit nimic, este evident că nu este vorba de vreun pericol iminent. Spun că nu sunt de blamat, în general, chiar dacă nu au dreptate, pentru că este reacția normală a individului, specifică unei anumite perioade din existență umană. Măcar iluzia libertății de a face ce vrei trebuie să existe. Când și aceasta dispare (ca în cazul actual al restricțiilor de tot felul, impuse în caz de pandemie) este normal ca primii care reacționează să fie cei care simt că nu au făcut tot ceea ce puteau face, în vremurile în care au existat toate libertățile, pentru a păstra linia ușor lacrimogen-liric-mioritică, Timpul pare că nu mai are răbdare cu ei (alte categorii de vârstă au învățat deja că acest lucru e sigur). Intervine automat sentimentul de negare, a orice a generat vreo restricție, resimțită la nivel individual. Adaptabilitatea este extrem de complicată și, până la urmă, chiar dacă nu vor afirma acest lucru, cât se poate de clar, este tot un fel de “Live and let die”.
Statul
Aici nu ar trebui să existe niciun dubiu. Să luăm exemplul României, de altfel și cel mai la îndemână. După o perioadă (cea a bulversării totale în fața unui inamic invizibil) când au decis că mai bine să se ocupe “alții” de o problemă ce nu pare a avea rezolvare, clasa politică din România a abandonat și ultima fărâmă de umanitate. În față pericolului de a pierde puterea, reacțiile exced și cele mai negre scenarii. Pe de o parte Puterea, reprezentată de Executiv, bâjbâie printre soluții mai mult sau mai puțin eficiente, efectiv copiind exemplul altora. Aceasta nu este neapărat o vină, ci poate mai curând o calitate. Nu același lucru se poate spune atunci când în fața spaimei, de a nu pierde totul, s-au decis măsurile de izolare și a asimptomaticilor și de închidere parțială a sistemului medical, pentru alte tipuri de bolnavi, în afara simptomatologiei pentru COVID 19.
Nu vom putea, cel mai probabil, să vedem dacă măsura a fost una justificată sau nu, în sensul în care, deși mai sunt și alte state ce au făcut acest lucru, măcar temporar (nu ar trebui să ascultați asă zisele argumente ale celor ce neagă acest lucru, simplul fapt că nu au habar despre acest lucru nu înseamna că nu există) a avut eficiență în vreun fel. Singura posibilitate este contraexemplul, în același areal. Asta însemnând o altă perioadă de viralitate crescută a virusului, fară astfel de măsuri, precum cele luate anterior (fără restricții de circulatie, fără internări a asimptomaticilor, etc). Particularitățile naționale, asupra cărora nu insist, mă determina să cred că o izolare la domiciliu a asimptomaticilor pur și simplu nu ar fi posibilă, pentru că aproape nimeni nu ar respecta acest lucru. Nu există o conștiință civică, la a semenea dimensiune, ce să poate determina o astfel de presupunere. Pe de alta parte, atâta timp cât Puterea, Guvernul, pleacă de la prezumția de vinovăție, nu se poate spune că au procedat corect, indiferent de circumstanțe. Este, până la urmă, un risc asumat, dar doar temporar, de a pierde electoral momentan. Dar doar atât. Puterea înseamnă un mecanism complex, ce pentru a fi gestionat eficient( păstrarea puterii) are nevoie de multe pârghii/indivizi ce trebuiesc fidelizați, prin diferite stipendii, ce ies din sfera normalului colectiv. Acest lucru nu se poate face în lipsa unora care să și producă efectiv, pentru a asigura consumul peste normele de subzistență, să zicem, pentru multiplele pârghii ce asigură functionarea sistemului .În momentul de față, din acest motiv dar si la presiunile opoziției parlamentare (PSD, Pro România, ALDE, ce o mai fi rămas din ei, și pe alocuri chiar USR) cei din PNL au cedat. Nu va mai fi nicio stare de urgență, indiferent de cât de multe cazuri vor apărea și cât de grave vor fi cazurile, înregistrate de acum înainte. Asta pentru că, din nefericire, România, trebuie, din perspectiva oamenilor politici, să aibă alegeri în acest an. O spun cu subiect și predicat chiar ei, oamenii politici/partidele,
“Nu se poate face campanie electorală în timp de stare de alertă, cu măsuri de distanțare socială, și cu atât mai puțin în timp de stare de urgență, când interacțiunea umană este practic imposibilă”.
Puterea, mai bine zis pierderea ei temporară, îi determină să abandoneze chiar și minima urmă de rațiune. Întregul discurs politic al momentului, vorbim de spațiul public, este calat pe argumentarea ideii de necesitate absolută a alegerilor, în cel mai scurt timp. “Pentru că altfel nu se mai poate”. Va urma o sarabandă nesfârșită a acuzelor, dinspre toate părțile , către toate părțile, lumii politice, despre cine a făcut mai mult și cine mai puțin. În lipsa unei dispariții, de la sine, a unui virus ce începe să fie mai virulent ca oricând,
18 iunie cele mai multe cazuri de infectare într-o singură zi, la nivel mondial-150.000, evident cele descoperite
argumentele se vor muta din zona “coronavirusul nu există” în cea a “Dar în România nu a fost cazul de asemnea măsuri, ce au înrobit populația, alții au relaxat mai mult, alții au luat măsuri de ajutare a populației, mai multe decât noi, alții sunt mai conștienti de pericol și nu atacă statul, riscând sănătatea populatiei”, etc. De fapt, va fi uitat chiar argumentul suprem.
Pentru ce au plecat statele într-o luptă cu un inamic despre care nu știau, și nici acum nu prea știu, mare lucru?
Pentru a nu pierde statul, a cărui disoluție este anticipată în momentul pierderii fizice a indivizilor ce îl compun. Cum, așa cum spuneam, o întoarcere la izolarea din starea de urgență nu mai este posibilă (argumentele le regăsiți mai sus, în acest material) este cât se poate de clar că lupta va ignora, pentru o bună bucată de vreme, pagubele colaterale (pierderile de vieți). Statul, oriunde, nu doar în România, a pierdut acestă bătălie, și încearcă doar să câștige războiul, asta însemnând păstrarea identității și status qou-ul actual (măcar unul apropiat de cel actual), în care privilegiile clasei politice să fie cât de cât păstrate. Fiecare încearcă să se convingă, mai întâi pe sine, că în această luptă are mai multe șanse de supraviețuire (fie pentru că nu face parte din categoriile de risc, fie pentru că autosugestia ,de tipul “virusul nu există”, îi determina să se considere invincibil). Statul, și în România, a încetat să lupte pentru toți, încă din momentul în care a renunțat, în ciuda evidenței, la din ce în ce mai multe dintre măsurile de precauție. Mâine nu va mai fi pentru toți. Adică, un fel de “Live and let Die.” Asumat, dar nedeclarat ad literam.