În vacarmul creat de corul celor ce-și mărturisesc, lor și altora, cu mâna pe tricolor cel mai adesea, românismul și identitatea de netăgăduit, de urmași ai dacilor liberi, abia dacă se mai pot auzi scâncetele a ceea ce e România de azi.
„E 1 Decembrie și e normal să fie așa”- este sloganul afișat ostentativ, pe alocuri însoțit de o violență de limbaj și o încrâncenare ce parcă fac parte, totuși, din alt registru comportamental, nu cel al bucuriei colective. Pe de altă parte, dacă ar fi fost 10 Mai sau 23 August (n.m. nu cred că e cazul să explic), hai să ne gândim bine, manifestarea ar fi fost identică, în cazul celor mai mai mulți ce azi, 1 decembrie, aleg să-și umfle pieptul cu românism, unul vindicativ, orgolios peste măsură și, cel mai adesea, construit doar pe reușitele altora ce, întâmplător sau nu, au văzut lumina zilei pentru prima oară tot în același spațiu geografic, ce, doar de vreo 100 de ani, poartă numele de România.
Afirmarea suveranității poporului român ( printr-o declarație semnată de doi oameni), a independenței și neatârnării statului, printr-o scrisoare adresată, până la urmă, celui mai puternic stat, la momentul actual, din lumea pe care o cunoaștem cu toții, în urmă cu două zile, este, dacă vreți, doar un preambul la ceea ce se întâmplă la momentul actual, 1 decembrie 2017 adică.
Fragment din scrisoarea răspuns adresată Departamentului de stat al SUA ( semnată de Călin Popescu Tăriceanu și Liviu Dragnea) (foto, sus)
„Parlamentul României a luat act cu neplăcută surprindere de comunicatul emis în data de 27 noiembrie 2017 de către Departamentul de Stat din Statele Unite ale Americii referitor la dezbaterea privind reforma Justiției.Dorim să subliniem că, în orice discuție cu partenerii noștri trebuie să plecăm de la un principiu constituțional fundamental, același în SUA și în România, potrivit căruia dezbaterile, deciziile și voturile din Parlament se desfășoară în numele suveranității poporului și nu pot face obiectul niciunei forme de presiune.Statele Unite ale Americii trebuie să aibă încredere în Parlamentul României care urmărește să consolideze independența sistemului judiciar și eliminarea influențelor politice în funcționarea justiției…” (29.11.2017)
Să aibă încredere. Obligatoriu, dar și orbește?
Exibarea nefericită a unui orgoliu bazat pe mai nimic – orgoliul românesc – naționalism de conjunctură, fundamentat doar pe păreri, încercat a fi justificat prin atacurile, unele reale, e adevărat (vezi interdicția oficialilor maghiari de pretutindeni de a participa la sărbătoarea oficială a statului român), dar mult mai multe doar imaginate, ale tuturor celor ce, teoretic, ne vor răul ( o viziune ușor schizoid-schizofrenică), constituie, cel mai probabil, momentul de la care România de azi începe să se schimbe radical în România de mâine. Și nu, nu este neapărat o Românie mai bună, este doar România ce anunță (RO)mânia de poimâine, doar un spațiu și nu neapărat o țară.
“Gata, nu se mai poate!”, “România trebuie să fie demnă”, “În sfârșit cineva ia atitudine împotriva impertinenților (n.m.americanii) care cred că totul li se cuvine”.
Și multe alte afirmații, de aceiași factură, au inundat spațiul virtual, unele poate chiar mai categorice, dar pe care hârtia, chiar și cea virtuală, le suportă cu greu. Act de demnitate, perfect justificat (n.m. scrisoarea semnată de Dragnea și Tăriceanu)? Prea puțin, cele mai multe dintre comentarii au un cu totul alt resort inițial.De fapt, lipsesc niște răspunsuri, e adevărat că la întrebări pe care nu prea vrea nimeni să le pună.
E România în măsură să își asume o existență fără influențe, este sieși suficientă, izolată total de ceea ce numim lumea civilizată?
Sau, cu alte cuvinte: Putem risca pierderea un parteneriat, cu tot ce implică el, NATO, UE, vize (lipsa lor), fonduri europene,ajutor militar (e pe bani, știu, dar poate să nu mai fie,nici chiar pe bani mai mulți)?
Să zicem că da. Atunci, ce rămâne? Rusia, China, Iran, Coreea de Nord, Turcia sau cine o mai fi, sunt chiar garantul păstrarii demnității naționale, o idee în numele căreia suntem gata să aruncăm la gunoi alianțe și tratate? Nu că ar fi prima dată, când facem asta,dar, am văzut ce a ieșit.
În loc de „La Mulți ani, România!”
Pentru că tot ne-am recâștigat „demnitatea” și le-am arătat tupeiștilor de americani cine suntem noi, că nu avem nevoie de sfaturi și nici de „ajutorul lor interesat” poate nu ar strica să ne uităm și prin grădina lor, pentru ca, „Doamne ferește!”, să nu cumva să ajungem ca ei.
Dincolo de ironie sau glumă, după războiul din Coreea, din anii 50, ai secolului trecut, o sintagmă a făcut istorie, și continuă să facă și azi, pe tărâm american :
Freedom is not free!
În traducere, mai lejeră, cum este și interpretarea de acum, expresia ar fi, în românește:
Libertatea nu e gratis!
Chiar dacă, inițial, expresia era gândită pentru a ilustra efortul făcut de militarii americani, pe pământ străin, în Coreea, pentru câștigarea libertății altora, ulterior a devenit ceva mai mult, un icon, prin anii 60, când o pancardă imensă, cu acest slogan,era amplastă pe JFK Airport, la secțiunea Intrări, pentru ca toți cei care veneau, în America, ( cei mai mulți cu avionul, chiar pe JFK Airport) să o vadă. Devenise mai mult decât a fost inițial, nu neapărat un adevăr imuabil, nu doar un slogan sau un crez de moment, era o constatare, dureroasă, a ceea ce devenise lumea în care trăim și astăzi.
Foto: Korean War Veterans Memorial, Washington D.C.
1 Reply to “La mulți ani, România!?”