“Undeva în crucea unei nopți în care unii jubilau, savurând victorii incerte și antamând viitorul, iar alții încercau să ascundă mizeria neputinței sub preșul istoriei, am văzut că, de fapt, încă o dată, nu au înțeles nimic. Ca un blestem, ce nu poate fi rupt, cei care, într-un fel sau altul au ales să se agațe de “paiul” unui vot, în speranța că vor scăpa de înecul personal, implacabil de altfel, și neantizarea identitară, canalizând uriașe energii spre singura speranță ce le mai rămăsese, au fost din nou uitați. Ca și cum nu ar fi existat niciodată. Nu apucaseră să cânte cocoșii, nici măcar odată, și deja se lepădaseră de ei.”
La două săptămâni distanță de momentul în care scriam rîndurile de mai sus am ales să prezint și câteva concluzii, poate tardive, despre cea mai recentă încercare, poate ultima, de identificare a acelui “acasă” pentru care unii dintre conaționalii noștrii (se poate chiar ca statistic să fie cea mai importantă parte a noastră, măcar numeric) au ieșit să voteze. Nu este vorba doar de Diaspora, ci și de o bună parte și din ceea ce considerăm acasă.
Cum alegerile europarlamentare, din 26 mai 2019, au fost, așa cum am mai spus, altfel, pentru toți cei care au votat (28 de state din Europa), am încercat să găsesc punctele de congruență ale destinului comun. Concluzia lirică, din începutul acestui articol, este motivată de reacția generată de rezultatul scrutinului la nivelul României. O Românie ce a privit și alegerile europarlamentare ca pe o răfuială internă, în care interesele de grup (partidele politice) ale unora sau altora dintre candidați, au avut, încă o dată, o covârșitoare preponderență, în reacțiile post scrutin. Și în care analiza votului, istoric din perspectiva prezenței la urne, a fost făcută aducând în discuție doar tabelele reci ale Excel-ului, cu rezultate, și prea puțin, spre deloc, cu o includere în ecuație a resortului principal, cel care a generat rezultatul final al scrutinului.
Cum nu mai reprezintă o noutate, rezultatul înregistrat la nivelul României, am să mă limitez a alătura două imagini, ce vorbesc despre modul de percepție.
Foto 1
Așa arată România, post electorală (momentul 26 mai 2019, Foto 1). De fapt acesta este percepția generată constant, spre a fi percepută și asimilată cvasigeneral, subliminal sau nu. O hartă, în care sunt identificate doar partide, județe și sigle. Câștigătorul ia totul. Nimic nou sub soarele mioritic, până la urmă.
Foto 2
Pentru Europa suntem doar niște cifre. Diferența, de data aceasta (Foto 2), o constituie și alăturarea unor chipuri. Personificarea și umanizarea, într-un fel, unui scrutin ce vorbește despre destine comune, despre Europa, și, în primul rând, despre europeni.Fără alte comentarii, pentru că imaginile vorbesc de la sine.Și în cea de-a doua imagine, până la urmă, tot de o statistică este vorba, ce poate fi analizată folosind filtrul personal, chiar dacă subiectiv, nemaifiind, evident, nevoie de concluzii externe.
Pe de altă parte, Europa și România au ales un nou Parlament European, iar alegerile din 26 mai au însemnat o schimbare de atitudine, din multe puncte de vedere. Din păcate, în România, sindromul rudei sărace a Europei a devenit o boală cronică, iar din perspectivă românească pare că ne interesează prea puțin ce se întâmplă la masa la care, din 2007, suntem și noi invitați, dar la care ne luptăm să ajungem nu pentru a face diferența pentru toți (România și români), ci doar pentru firimiturile culese personal și partinic. În acest sens am spus că partidele uită, poate că nu chiar toți, dar marea majoritate, ce au promis.
Europa post 26 mai 2019
Harta alegeri europene mai 2019. Principalele grupuri câștigătoare
Pe scurt, pentru a nu plictisi:
PPE (popularii europeni) câștigă în 15 state( din 28) între care și România.
Socialiștii, S&P, Malta, Portugalia și Spania
Marea Britanie EFDD (partidul Brexit, al lui Neil Farange)
Franta, Italia-ENF
Polonia- ECR
Germania rezultate alegeri 26 mai 2019
Spania rezultate alegeri 26 mai 2019
Franța rezultate alegeri 26 mai
Pentru amatorii de statistici am alăturat și câteva hărți sugestive, cu cele mai importante state europene și cu câștigătorii naționali. În Germania CDU/CSU (popularii europeni). În Spania socialiștii domină, iar în Franța dreapta a luat tot. Partidul președintelui Macron(galben pe hartă) nereușind totuși să câștige, așa cum era anticipat.
Trăgând linie, la nivel de Europa: PPE( partidul popular european)-179 mandate
PES(socialiștii)-153 mandate
ALDE(liberalii)-106 mandate (din România nu e PNL ci ALDE, care nu a făcut pragul)
EFDD(euroscepticii cu tot cu partidul BREXIT al Nigel Farage)-54 mandate.
Nigel Farage(foto) a obținut în Marea Britanie 29 de mandate (Brexit Party), ceea ce este extrem de imporatnt din perspectiva tendinței.Concret, niciun grup nu poate forma o majoritate, astfel că alianțele, și din anumite perspective chiar viitorul UE, se joacă, cu cărțile pe masă.
Jocul lui “Iuda” și ireparabila greșeală
Dacă am stabilit că 26 mai 2019 a fost despre Europa și eventual despre destinul european al României și al românilor, mai trebuie spus că votul ar trebui privit prin această prismă. Teoretic măcar. Nu s-a întâmplat așa și de aici rezidă marea dramă a unei națiuni, ce a ajuns să fie pricipalul rezorvor de transfugi, pe timp de pace, din Europa. România a trimis în exil cu mult peste cei 4 milioane de cetățeni de care se vorbește că ar fi înregistrați cu domiciliu stabil în străinătate.
Dimensiunea exodului este poate prea greu de suportat dar este foarte posibil să se încadreze, în momentul de față, între 5-12 milioane de oameni, dacă socotim și moldovenii de dincolo de Prut (la rândul lor emigrați în Europa, mulți însă cu pașaport românesc). Nu mai vorbim de o Mică Românie, în afara granițelor, ci o chiar de o Românie Mare. O țară în alte țări, ce însă nu poate fi descrisă în doar câteva fraze și nici prinsă în insectarul națiunilor. O țară ce nu se poate spune că tânjește după acasă, mai mult decât după un trai individual mai bun, departe de locurile natale. Sunt/suntem atât de mulți, în acest exod autoimpus, încât catalogarea fără nuanțe, ca un întreg, fără dubii, ar fi o greșeală. Există deja generații născute în afara României, în familii românești sau mixte, pentru care “acasă, în România”, al părinților lor, nu are nicio valoare. Ei sunt “răul ce nu se mai îndreaptă” , din perspectiva a ceea ce a pierdut România și rămâne irecuperabil. Un” rău” împlinit de cei ce au avut puterea de decizie, în ultimele trei decenii, în România. Nu-i va judeca nimeni, niciodată, cel mai probabil.
În altă ordine de idei, sunt cei care au ales să plece din România, mai mult sau mai puțin permanent. Cei care mai au măcar un mormânt pe care să îl recunoască, în locul din care au plecat. Sunt mulți, iar mulți dintre ei au ales, de mult, să nu îi mai intereseze ce se întâmplă în România. Pentru o bună parte însă nostalgia singurului “acasă” pe care îl cunosc, adică România, a fost însă un resort suficient de puternic pentru a îi antrena la urne, în data de 26 mai. Chiar mai important decât atât, decizia lor a fost suficient de puternică încât a mișcat și în țară suficiente energii, pentru a stabili rezultate istorice (prin dimensiunea prezenței la urne). Nu vorbim de 50%, ci de mult mai mult. Asta pentru că este o prostie să ne mai închipuim că România mai numără, între granițele sale, 18 milioane de cetățeni cu drept de vot.
“Iuda politicianul” a înțeles, în unele cazuri, importanța acestei categorii de electori. Ce nu a înțeles “Iuda politicianul” este că dacă, după ce câștigi simpatia electorală, renunți la ideile preelectorale, lansându-te într-o luptă pentru putere ce nu ține cont de nimic, ba chiar anulează minima decență, ce spune că nu îi consideri pe toți doar o masă de manevră, o gloată de tâmpiți, buni doar să voteze, și incapabili să înțeleagă pentru ce votează, atunci cu siguranță nici prin colbul istoriei nu îți vei găsi locul.
Pentru cine nu crede, poate privi exemplul de mai sus. Fotografia reprezintă rezultatul înregistrat de partide la scrutinul din 26 mai 2019. Încercuit sunt partidele ce nu au obținut nici măcar 200.000 de voturi, adică atâtea câte semnături de susținere erau necesare, pentru înscrierea în cursa electorală. Foarte adevărat este că mai sunt și alții ce își fură singuri căciula. ALDE declara, și depunea la BEC, peste 400.000 de semnături, asta după ce cu vreo două săptămâni înainte declarau că au strâns 800.000 de semnături de susținere.(foto stânga, captură facebook, ALDE). La votul din 26 mai 2019 au strâns aproximativ 370.000 de voturi.Este doar un exemplu. Și alții au procedat la fel, acum sau altă dată.Istoria are prostul obicei să se repete, iar făcând același lucru și așteptând de fiecare dată rezultate diferite ține deja de patologia medicală.Concluzia?
“Undeva în crucea unei nopți în care unii jubilau, savurând victorii incerte și antamând viitorul, iar alții încercau să ascundă mizeria neputinței sub preșul istoriei, am văzut că, de fapt, încă o dată, nu au înțeles nimic. Ca un blestem, ce nu poate fi rupt, cei care, într-un fel sau altul au ales să se agațe de “paiul” unui vot, în speranța că vor scăpa de înecul personal, implacabil de altfel, și neantizarea identitară, canalizând uriașe energii spre singura speranță ce le mai rămăsese, au fost din nou uitați. Ca și cum nu ar fi existat niciodată. Nu apucaseră să cânte cocoșii, nici măcar odată, și deja se lepădaseră de ei.”