V-ați întrebat vreodată cât de mult ne costă să fim bombardați, cotidian, cu informații pozitive. Cele din categoria:
“Ce a mai făcut parlamentarul tău, ce inițiativă legislativă a avut, cum a ascultat, mai întâi, și apoi a promis (nu are importanță ce), celor mai puțini norocoși decât el, pe care îi reprezintă în forul legislativ suprem ( În cazul României, Parlamentul) ?”
Probabil că nu. De fapt, sunt convins. Pe de altă parte, realitatea este, din păcate, aceasta:
Plătim,toți cei care contribuim cu taxe și impozite la bugetele statului (locale sau naționale), direct și indirect, destul de mult. Atât financiar cât și în în multe alte forme – pentru propagandă, “wellness” personal și, mai ales, pentru existența unor mici armate de trepăduși (nu neapărat anacronici și de multe ori chiar ultraprofesionalizați) ce fac parte din sfera de influență și acțiune a ceea ce generic recunoaștem sub titulatura de Parlamentar român.
Foto 1: Palatul Parlamentului (sursa-caleaeuropeana.ro)
Parlamentarul, cabinetul parlamentar, consilierii parlamentarului, angajații și colaboratorii parlamentarului, nu reprezintă o noutate, iar democrația funcțională, chiar și cea originală a României ( din primii ani de după 1989), a preluat, pe bună dreptate, această formă de organizare și funcționare a sistemului. – Atunci, ce rost are critica, unui sistem ce și-a dovedit utilitatea și beneficiile generale, în acest moment?
Chiar așa? Păi, zeci, chiar sute de milioane de euro se îndreaptă chiar acum (2018) către un aparat cu adevărat uriaș, al cărui unic scop este de a estompa realitatea. Cea cu adevărat dureroasă. Creșterea nivelului de salarizare, pentru parlamentari, dar mai ales dublarea (în 2018) cheltuielilor suportate de la buget, pentru desfășurarea activității cabinetelor parlamentare, au condus (în parte) la acest lucru.
Un deputat încasează un venit de 10.000 de lei net, lunar (iunie 2018). La acest buget se adaugă diurna, cheltuilile suportate pentru exercitarea mandatului (cazare, transport, telefonie mobilă), cheltuielile suportate pentru deplasarea în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar și, mai ales, cheltuielile suportate pentru desfășurarea activității birourilor parlamentare din teritoriu. Sume ce, aproape fără excepție (la acest din urmă capitol), se ridică la valoarea de 25.000 de lei lunar (pentru exemplificare, mai jos, situația, din luna iunie 2018, în județele Dâmbovița și Prahova, pe larg click aici) unde prima coloană reprezintă banii alocați pentru plata salariaților de la cabinetele parlamentare, iar coloana din dreapta (II), cheltuielile pentru bunuri și servicii la cabinetul parlamentar.
Un calcul rapid și nonexhaustiv arată că:
25.000 lei x 329 (deputati) x 12 (luni)/4.5(un euro) = aprox. 22 milioane de euro (anual)
Banii (cei pentru bunuri și servicii) pot fi folosiți pentru aproape orice, fiind necesară doar o declarație a titularului de cabinet. Pentru conformitate Legea 96/2006 oferă amănuntele necesare.
Banii sunt folosiți, de multe ori, pentru angajarea unor apropiați (legea permite) ai parlamentarilor, dar cea mai mare sumă merge (în multe cazuri) către firme prietene sau mass media (legea precizează clar posibilitatea finanțării de anunțuri media, dar categoria este vagă și permite orice), astfel că se crează, după cum spuneam, premisele realizării unei rețele ce să estompeze realitatea, prin avalanșa unui anumit tip de informație și anularea posibilității receptorului final (cetățeanul neangajat politic) de a ajunge la adevăr.
Vorbeam, mai devreme, de zeci, poate chiar sute de milioane de euro, ce sunt alocați din fonduri publice, pentru acest timp de manipulare. Finanțarea anunțurilor din mass media, neimpunerea unui prag valoric pentru acestea, sau pentru acest tip de acțiune, creșterea fondurilor ce le primesc parlamentarii (începând din 2018) prin cabinetele parlamentare și pachetul oferit de mass media (în general, plățile pentru informații pozitive constituie un argument destul de solid pentru a „ignora” orice alt tip de informație) nu sunt însă suficiente pentru a contabiliza o valoare care să justifice sumele la concurența valorii de zeci, poate sute de milioane de euro, amintite anterior. Totuși, așa se întâmplă și valoarea anunțată este calculată având în vedere și alte aspecte. Există un întreg sistem în care, să zicem , firme înființate de oamenii de casă ai parlamentarilor, plasați între timp și prin instituții ale statului, prin Consilii de administrație sau AGA, obțin contracte de publicitate media sau pentru alte servicii, de obicei de consultanță, pentru firmele ce, în acte, nu au nicio legătură cu parlamentarul. Sunt zeci, dacă nu sute, probabil, de astfel de exemple. Din punct de vedere legal nu există nicio problemă, decât acolo unde (se întâmplă astfel de lucruri) banii sunt dați către o firmă ai cărei acționari fac parte și din organisme finanțate din fonduri publice (o societate ce aparține de exemplu unui Consiliu Județean).
Am fi vrut să putem scrie că exemplul teoretic, prezentat anterior, constituie excepția și nu regula. Rămânem doar cu dorința.Totuși, nu este indicat a aluneca pe panta blamării generalizate și a incrimina „in corpore” o întreagă categorie (cea a reprezentanților media ce beneficiază de astfel de fonduri) . Într-o lume în care politicul cumpără indulgențe, precum credincioșii catolici din secolul XVI, căutând însă iertarea “păcatelor” în bunăvoința literei cumpărate și cu banii celor de la care se cere iertarea “păcatului”, pentru cei stipendiați astfel (mass media, presa) opțiunile sunt oricum limitate.
Refuzul venitului (de obicei mic, dar obținut ușor) asigurat din fonduri publice și implicit păstrarea echilibrului și a echidistanței relatării, împinge inevitabil într-o bătălie a capitalismului feroce, unde supraviețuirea se măsoară chiar și in secunde. De publicitate, evident. Din păcate, în piața liberă, unde publicitatea poate fi accesată după criterii fixe (audiențe, statistici oficiale, sondaje de piață, etc.), cel puțin teoretic, criteriile tind să se volatilizeze sau să devină subiective.
Firmele mari, ce asigură bugete, pe măsură, pentru publicitate, își schimbă foarte greu orientarea, în sensul diversificării ofertei de publicitate, către mai mulți clienți, dar mai mici, și preferă clienți mari și mai siguri. Firmele mici sau medii, IMM-urile, ce ar putea asigura bugete de pubicitate și care, în principiu, ar trebuia să căute să se promoveze, vânând o audiență nouă prin intermediul mediilor mai penetrante, într-o piața în continua mișcare, sunt timorate, prin dependența față de fondurile publice și, în consecință, preferă să nu investească în promovare, prin intermediul unui mediu susceptibil a fi în divergență de opinie, cu cei care decid soarta fondurilor publice, chiar dacă, pe termen lung, nu au decât de pierdut.
În consecință, piața media românească este, la momentul actual, doar un surogat a ceea ce ar trebui să fie. Stimulată financiar mai curând ca să tacă, decât să spună: 
Pentru puținele voci critice, așa cum am arătat mai sus, contramăsura (luată de cei ce se simt amenințați) este finanțarea așa numitelor elemente media noi, în fapt instrumente ce, prin mesajul pozitiv, adesea aproape omagial, și prin numărul lor din ce în ce mai mare, reușesc să acopere sau să facă aproape invizibil mesajul diferit,venit din alte părți (într-un raport estimat de 10 la 1, același subiect beneficiază de această proporție, la o analiză comparată abordări laudative – abordări critice) indiferent de puterea mesajului, odată cu trecerea timpului, receptorul final va înceta să mai caute opinia contrară majorității sau, dacă o va face, se speră ( de către cei interesați de acest lucru) că va interveni cel de-al doilea element. Falimentul economic al celor ce nu nu sunt racordați la bugete publice și implicit au dificultăți, după cum am arătat, în a menține chiar și supraviețuirea financiară.
Subvenționarea din fonduri publice nu este, în principiu, de blamat. Există condiționalități, spre exemplu, pentru toate proiectele realizate cu fonduri europene, condiționalități prin care se impune alocarea de fonduri, pentru publicitate media, chiar din banii proiectului.
De obicei, aceast lucru se face însă apelând la principiile specifice cumetriei vinovate și parandărătului (scuzați expresia, mai degrabă a fi regăsită în periferia socială). Informațiile legate de fondurile alocate pentru publicitate media, de către instituțiile statului, sunt aproape subiect tabu, foarte greu de obținut iar, suplimentar, solicitările, făcute în acest sens (legea 544/2001), plasează solicitantul în categoria indezirabilă a celor pentru care accesul la informație publică devine o luptă cu morile de vânt. Informațiile legate de cheltuielile efectuate politic, prin cabinete parlamentare, sunt aproape imposibil de obținut, chiar Parlamentul solicitând parlamentarilor justificări minimale, pentru sumele cheltuite, la acest capitol. Din această perspectivă, întregul sistem este construit mai degrabă după principiile Omerta, decât după cele ale transparenței. Chiar și în aceste condiții, există posibilitatea obținerii de informații, dar mai greu și cu un efort mai consistent, efort ce ar fi putut fi canalizat în altă direcție.,
Despre cheltuirea banului public și monitorizări ale fondurilor, scurse unde trebuie prin bugetele pentru publicitate media, chiar către buzunarele celor ce au făcut alocările, dar nu în buzunarul instituției ce o reprezintă ci chiar cel personal, veți putea afla mai multe amănunte și în viitor aici, pe site-ul Valahia Media. Este vorba de o frăție transpartinică, ce tranzitează, ca un fir roșu, întregul spectru politic și, din păcate, totodată, categorii sociale din cele mai diverse, nefiind apanajul uneia singure.
Este o boală ce poate fi vindecată, dar doar dacă este (re)cunoscută.