Precum Dante, la intrarea în Infernul imaginat de el, în Divina Comedia, din ce în ce mai mulți, dintre cei care trăiesc iluzia importanței personale prin succesul sportiv al altora, ajung, în România, să murmure aproape împietriți o imaginară inscripție, dar nu de la primul pas al noului drum, imaginat de ei, alături de atleții favoriți, pe care îi susțin, cel mai adesea necondiționat: Lasciate ogni speranza, voi ch’intrate. („Lăsați orice speranță, voi cei care intrați”). Tot precum Dante, suporterul român de fotbal, în cazul de față, s-a lansat în drumul spre inima Iadului, ignorând, cel mai adesea, avertismentul inițial, de la poarta de intrare în Infern, într-un drum ce l-a adus, la vreo două decenii distantă de primul pas, în fața înfricoșătorului adevăr din proximitatea unui imaterial Lucifer al fotbalului- Fotbalul românesc a fost omorât de mult, dar noi abia acum vedem și fantoma existenței sale, abia după ce am străbătut cercurile concentrice din tărâmul celor fără tihnă.
Într-o vară a eșecului fotbalistic, în care România a contabilizat rușinea olimpică a unor rezultate precum: 1-0 cu Honduras, 0-4 cu Coreea de Sud sau 0-0 cu “artiștii balonului” din Noua Zeelandă, toate națiuni ce nu există în fotbalul mondial, dar și după eșecurile “la limită” cu “puternicii fotbalului european”, din cupele europene ( Craiova eliminată de Laci, o echipă albaneză din periferia clasamentelor, sau FCSB eliminată de pseudo profesioniștii din Kazakstan, de la Șahtior Karagandy , echipă ce, să fim sinceri, nici nu știam că există) România fotbalistică a rămas concentrată pe mizele sale mărunte, ca în fiecare an, din campionatele interne. Înfierbântați , probabil, de canicula de sfârșit de lume, cu care a fost potopit și spațiul carpato-danubiano-pontic, suporterii, galeriile, au ieșit, unii dintre ei, din spațiile claustrante ale pandemiei de coronavirus, pentru a cere fotbal.
Au dreptate- N-au mai văzut de mult, în viu, iar ceea ce au regăsit acum, pe stadioane, semănă mai degrabă cu o comedie a erorii umane. Ceea ce unii neaderthalieni, de prin tribune, nu au înțeles este că, de fapt, urletul de pitecantrop nu poate resuscita un organism ce deja era fără suflare, precum fotbalul românesc. În loc de pomana de 7 ani, unii au scos corpul defunctului la lumină doar pentru a nu-și pierde obiceiul, acela de a defila cu gloria trecutului, dar pentru a încasa în prezent, eventual a antama si viitorul tot cu “garanția” defunctului, ce, în România, deși n-a avut urmași are cohorte de moștenitori.
Dincolo de parabole și metafore, ce evident că nu rezolvă mare lucru, realitatea fotbalului românesc este una complicată, ce nu mai poate fi ascunsă în spatele scuzelor de tipul “am prins o zi proastă” (n.m–de vreo 20 de ani încoace), “nu avem fonduri, ca alții” (n.m.– toate pseudo talentele fotbalistice, ce nu își pot regăsi pretențiile financiare în statele de plată de la mai mari lumii, și-au găsit EL Dorado-ul financiar în România, adică la săracii Europei, declarativ).
În vreme ce fotbalul vizibil, naționalele României sau echipele ce participă în cupele europene (n.m.– nu are, încă UEFA o competiție și pentru noi, chiar și Conference League se dovedește o pălărie prea mare), se îndreaptă spre neantizare și desuetudine, în fotbalul mai puțin vizibil, cel local, situația este și mai dramatică. Performanța și viitorul există doar în declarații, bune pentru masele de berbeci gata să înghită orice promisiune, mai mult sau mai puțin electorală, de mai bine.
Banii sunt din ce în ce mai mulți, de la un la altul, dar și pretențiile, într-un joc în care organigramele cluburilor (în cvasitotalitatea lor susținute și cu bani publici) sunt mai încărcate, de la un an la altul, în vreme ce pentru copii și juniori există interes doar cât pentru a bifa îndeplinirea normelor și a numărului impus de regulamentele de funcționare. Pseudo-fotbaliști “cu nume”, aproape de fiecare dată liberi de contract, invadează loturile echipelor de prima ligă, furnizând exact ceea ce a fost stabilit inițial: pretenții, financiare, mari (n.m. – de multe ori sunt mai multe “guri ce mănâncă” de pe urma unui astfel de contract, nu doar jucătorul sau familia acestuia) și fotbal puțin, pentru că nu fotbal l-i se cere să producă, ci doar rezultat. Un rezultat ce, de cele mai multe ori, nu mai înseamnă a da un gol mai mult ca adversarul, ci a nu primi gol, într-o lume în care și inventatorii cattenaccio-ului (italieni) s-au lămurit că doar apărarea nu îți mai câștigă mare lucru. (n.m.– s-au lămuri bine, au câștigat Campionatul European, o altă competiție unde România are interzis deși se “roagă” toată Europa de noi ca să mai participăm).
Într-o lume, cea a fotbalului românesc, în care patronii, acționarii, investitorii, rup de piept cărămizile laudelor de sine ( n.m.– cât au cheltuit, ce eforturi au făcut, ce au construit și, în general, cât de mult bine au făcut ei comunității), iar tribuna rupe “cămașa din spate“, în furia neîmplinirii sau la bucuria minoră a unei victorii în față unora și mai năpăstuiții ca favoriții, adică cei care își varsă plămânii pe stadion, fotbalul românesc trăiește agonia dispariției aproape definitive, din sfera vizibilului și a importanței reale, din “concertul mondial” al acestui sport.
Lasciate ogni speranza, voi ch’intrate. , ar spune Dante.
Măcar dacă ar fi sigurul sport pe care l-au “omorât”. Sunt și altele. În lumea mică a provinciei este și mai vizibil că România este incapabilă să joace în echipă, ce să mai vorbim despre a construi echipe. Totul este doar o competiție individuală, în care scopul este acumularea personală. De orice, glorie, faimă, bani. Câteodată mai funcționează sistemul de gașcă, pentru a atinge un scop comun. O gașcă însă nu va fi, vreodată, echivalentul unei echipe. Ea, gașca, are doar un singur obiectiv:
Pe cine trebuie să mai "omorâm", ca să ne atingem obiectivul?