Ce să facă Iohannis? A avut dreptate Curtea Constituțională ( sunt oameni , este normal să pui, oricând, sub semnul întrebării orice decizie atinsă de subiectivismul uman, nu-i mai suiți pe piedestalele zeității)? Să-și dea demisia, Kovesi? E sfârșitul (democrației)? E începutul anarhiei ?
Plus multe alte întrebări ce aproape că au confiscat spațiul dialogului public românesc, al ultimelor zile, ca urmare a unei decizii a CCR (aici, pentru cine nu știe despre ce e vorba).
Vax albina( spuneau Tănase sau Tudor Mușatescu) sau Vax albina crema puca ( pentru descrețit de frunți și câștigat de gânduri, îl puteți (re)vedea pe “Bibanul”, Dem Rădulescu, folosind și dând viață expresiei anterioare, în clipul de mai jos)
“Milogul SRL”- 1991 – Preluare youtube (TVR)
Dacă l-ați revăzut pe Dem Rădulescu, în clipul de mai sus, poate că ați revăzut, cu ochii minții, și România din anii 1990-1991. Are legătură și cu ce trăim acum.
Revenind însă la 2018 și la taifunul vorbelor, stârnit de decizia CCR, de care aminteam la debut de articol. Am să-mi permit să încep cu o concluzie:
Nu are o așa de mare importanță ce se va întâmpla (după decizia CCR),
pentru că trebuia să se întâmple( ce urmează)
Este consecința firească a unui mod de exercitare a puterii, exersat și planificat, în ultimii ani,
de către actuala majoritate politică din România.
Este rezultatul unei încercări: conștiincioasă, programatică, insiduoasă adesea, încărcată de cinism pragmatic, de foarte multe ori, de a transforma statul român dintr-o republică semiparlamentară, semiprezidențială ( așa cum este în momentul de față, o struțo-cămilă, departe, de la cap la coadă, de standardele unanim acceptate, pentru definirea unui tip de republică) într-o republică parlamentară, în care cele trei puteri ( legislativă, executivă și judecătorească) să aibă din ce în ce mai puțină relevanță, în sensul în care doar una rămâne decidentă absolut și preponderentă, restul fiind din ce în ce mai puțin independente și profund subordonate.
Cu alte cuvinte, o Republică Guvernamentală ( executiv) în aparență susținută de un Parlament (legislativ) ce tranzacționează majorități, ca la piață, asigurând imunitatea “cămătarilor de majorități” ( în fața puterii judecătorești) și anulând, tot programatic, puterea executivă a instituției prezidențiale.
De ce?
Pentru că pot. Și pentru că cineva (n.m. nu cred că mai trebuie să spun cine) constatând că nu se poate câștiga pe toate palierele, în același timp, s-a hotărât să desființeze palierele. Vor o putere exercitată de la un singur buton, despre asta este vorba. Că pleacă Kovesi sau nu de la conducerea DNA nici nu are importanță, în momentul de față. Miza nu este conducerea direcției ci desființarea acesteia. Un DNA fără activitate sau fără rezultate ( din perspectiva imaginii publice) devine rapid anacronic și, ulterior, desființabil.
Nu există mare corupție în România iar țara s-a furat singură,
dacă a fost vorba de vreun rapt vreodată. Aceasta va fi concluzia.
Nu există decât o singură variantă, pentru a schimba trendul- Referendum. Și nu, nu vorbim de un referendum prin care să fie solicitată părerea poporului < de parcă s-ar pricepe “țața” Floarea sau ‘nea Gheorghe la drept constituțional> cu privire la deciziile Curții Constituționale (n.m. cine cere așa ceva are probleme majore, nu insist).
Alegerile sunt prea departe pentru a opri un tăvălug ce va fi nivelat opinii până în 2020. Ce fel de stat vrem? Aceasta-i întrebarea.Optăm pentru: Republică parlamentară, prezidențială, semiprezidențială, cu atribuții clare ale instituției președintelui ( nu interpretabile ca acum), monarhie constituțională sau, poate, deschidem drumuri noi, în spațiul european, și apelăm la teocrație (exemple – Iran, Arabia Saudită), autocrație (Rusia) sau oligarhie ( statele fostului spațiu sovietic), evident cu “față umană”. Măcar să spunem ce vrem, cei care vrem ceva, pentru că oricum devenim, pe zi ce trece, din ce în ce mai mai mult, doar o margine de lume, fără perspectiva de a depăși statutul de „neica nimeni”- cu mâna întinsă.O mână ce nu mai spune nici măcar „povestea” ce pornește resortul milei.
Nu că un referendum va schimba obligatoriu ceva, dar măcar să spunem ce vrem, dacă vrem. Asta pentru că, de trei decenii, aproape, câțiva dintre noi, au confiscat practic Constituția, iar prin interpretări subiective, ale unor majorități de conjunctură (Parlament, CCR, etc. ) au făcut, dat și interpretat, legile, doar în folosul lor, a celor puțini. Vor face orice le stă în putință pentru a nu face acest lucru (Referendum) < nu trebuie nimeni să se îndoiască de asta> pentru că, în ultimii 150 de ani, în spațiul românesc, nu s-a întâmplat decât de 13 ori (un Referendum național). Iar atunci când nu a ieșit cum au vrut ei, cei puțini, nu s-a schimbat nimic.
Exemple?
De la 8 decembrie 1991 ( referendumul de aprobare a noii Constituții) și până la cel mai recent (dintre cele organizate după Revoluția din 1989), din 29 iulie 2012 ( de demitere a lui Băsescu), am avut șase tentative de Referendum. Doar două ( cele de modificare a Constituției, din 1991 și 2003) au avut succes, în sensul în care au schimbat ceva (întrunind și numărul minim de participanți la vot, 50% + 1, din alegători).
Patru tentative ( două încercări de demitere a lui Traian Băsescu, 2007 și 2012) și două tentative, ale aceluiași actor politic, președinte-jucător, spuneți-i cum vreți, cel pentru introducerea votului uninominal ( fără cvorum, 26,51% din cei cu drept de vot prezenți) și cel pentru reducerea numărului de parlamentari și trecerea la Parlament unicameral ( prezență 50,92%, referendum valid, vot deasemenea valid, în favoarea modificărilor propuse au fost 72,32%, din voturile exprimate), n-au avut niciun rezultat. Fie că nu a fost cvorum, fie că, pur și simplu, nu i-a interesat voința populară (pentru că pot) < după referendum numărul parlamentarilor nu numai că nu a scăzut ci din contră a ajuns de la 471 la 588 în 2015 ( sunt 465 în 2018)>. Așadar, prin raționament similar este posibil ca efecte să producă doar un referendum ce vizează direct modificări constituționale. Dar, chiar și în această ipoteză, cel mai important este să avem posibilitatea de a spune ce credem. Asta pentru că:
Cel mai frică le este atunci când nu taci.
Și referendumul poate fi o „voce”, poate chiar cea mai importantă,
pentru că „ecoul” ei se aude peste decenii.