Spune drept, fără să stai prea mult pe gânduri.
Dacă te întreb care este singurul lucru pe care simți, cu adevărat, că l-ai câștigat după 1989,
ce o să răspunzi?
Libertatea de asociere, dreptul de proprietate, dreptul de a călători liber sau poate libertatea de exprimare?
Nu, nu este un sondaj. Am avut ocazia să aflu, de-a lungul timpului, multe păreri, justificate absolut, fiecare în parte, de nivelul de percepție al lumii în care trăim, al fiecărui individ în parte, ce a și exprimat o părere în acest sens. Toate răspunsurile sunt acceptabile, dar, cu toate acestea, eu unul, recunosc, am privit cu admirație, de fiecare dată, înspre cei ce au afirmat fără echivoc: Libertatea de exprimare, libertatea cuvântului, dreptul de a spune ce gândesc, fără teamă de eventuale consecințe dramatice, ce pot merge până la suprimarea fizică. Până la urmă, fără a păcătui teozofic ( sper): „La început a fost Cuvântul…”
Ce-ar fi dacă dreptul la opinie sau cuvântul ar urma să îți fie restricționat, acum, în 2018, în România? Nu direct, ci prin consecințele sancțiunilor ce le vei avea de suportat dacă, la un moment dat, nu foarte departe de momentul actual, ceea ce spui și gândești va fi catalogat, prin lege și sentință judecătorească, defăimare a țării sau națiunii, cu sancțiuni de natură penală sau civilă (n.m.doar de ordin pecuniar) dar în cuantum ce să nu îți permită vreodată să ai posibilitatea de a le achita. Pare absurd, Kafkian, de neimaginat? Ei bine, cineva s-a gândit că, în România,
libertatea de expresie este un lux pentru care trebuie să plătești.
Scump. Cât mai scump.
Cu tot ce ai, tu, rudele tale și, eventual ,cei care gândesc ca tine.
Fără ocolișuri. Este vorba de „omul momentului” Liviu Dragnea. Și nu, nu este doar o spaimă subiectivă sau generată de parti-pris-uri politice. Este o analiză lucidă a unei realități.
Foto 1: Liviu Dragnea președinte PSD
Declarație Liviu Dragnea, 14.03.2018
”Am vorbit cu mai mulţi colegi şi am convenit să lucrăm la o lege care să reglementeze sau să dea posibilitatea statului român să sancţioneze aceste lucruri, pentru că aceşti oameni, gen Monica Macovei şi alţi europarlamentari care mint despre propria ţară, care defăimează propria ţară, aduc foarte multe deservicii şi noi din cauza asta pierdem suveranitate, pierdem demnitate, pierdem respect şi nu câştigăm absolut nimic”
Realități: Liviu Dragnea are în spate un partid ( PSD) pentru care ce spune „El lider maximo” e literă de lege. Pentru parlamentarii PSD, ce formează majoritatea alături de ALDE, nu contenează ce votează, spaima de a rămâne fără susținere politică și fără privilegii e mai mare decât orice altceva ( e valabil la toate partidele dar cu precădere la PSD, sunt mai mulți iar în rândurile doi și trei există întotdeauna cineva gata oricând să îți ia locul, făcând mai multe compromisuri decât tine). În partid opoziția se reduce la un accidental „strănut” în timpul discursului șefului, liderii locali așteaptă doar căderea șefului cel mare pentru ca eventual să mai urce un loc în ierarhie, „devorarea” foștilor fiind, cred, trecută în statutul secret de funcționare a partidului. Dincolo de glumă, orice propunere legislativă venită de la „șefu’ ” ajunge lege chiar și fără a fi citită, ca să nu mai vorbim de înțelegerea ei și mai ales a efectelor.
Până la urmă, de ce atâta caz pentru o lege. Păi, mai întâi pentru că se vrea cu totul altceva. Nu sunteți convinși? Să vedem ce spune
Constituția României.
Art. 30 – Libertatea de exprimare
(7) Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.
Așadar, Constituția interzice dar nu stabilește și o pedeapsă pentru defăimarea țării și națiunii. O lege suplimentară, care, atenție, nu ar încălca Constituția, ar putea fi atât de drastică încât orice opinie diferită față de cea a vremelnicilor din fruntea țării să poată fi catalogată defăimare a țării și națiunii (n.r. o infracțiune similară, ce persista în Codul Penal de dinainte de 1990, a fost scoasă din Codul Penal în 2006. Aceasta preciza că defăimarea națiunii sau a țării se pedepsește cu închisoarea, și nu prea a produs efecte, tocmai pentru că era atât de vagă). Diferența față de actuala legislație, sau ce a fost anterior de 1990, o va face încadrarea (penal sau civil) și statuarea unor norme, și eventual organisme, putem să le spunem și comisii, ce ar urma să stabilească, fără echivoc, ce este defăimare și ce nu.
Cui credeți că ar da dreptate? Dragnea vorbește de europarlamentari și oameni politici dar o lege nu poate face diferența între categorii umane, sociale, etc., așa că ce-ar fi să mergem cu raționamentul mai departe și să ne gândim că oricine (n.r. că are căderea sau nu de fi catalogat reprezentant al mass media are mai puțină importanță), dintre cei a a căror opinie este diseminată către mai multe persoane decât propria familie, ar putea fi acuzat de defăimare, indiferent de motiv, în baza unor criterii arbitrare și de către niște oameni conectați ombilical la cei ce au puterea de decizie a zilei.
Ar însemna, practic, anularea oricărei opoziții, de fapt, timorarea acesteia până la nivelul ce va genera dispariția ei. Este întrucâtva ieșirea din războiul lor cu statul paralel și începutul războiului cu statul perpendicular, cel format din toți cei care se ciocnesc de deciziile lor și care au curajul și determinarea să spună că ceva nu e bine.
În loc de Post Scriptum
La finalul celui de-al doilea război mondial România a înființat două tribunale ale Poporului, unul la Cluj Napoca (Tribunalul Poporului din Transilvania de Nord) și altul la București. 668 de inculpați au fost găsiți vinovați de crime de război, crime împotriva păcii și crime împotriva umanității. În total au fost pronunțate 113 condamnări la moarte.Cel mai celebru contingent a fost format din Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin Vasiliu și Gheorghe Alexianu care au fost executați la 1 iunie 1946 în închisoarea Jilava.
Foto 2: Tribunalul Poporului, 1945-1946, lotul Antonescu
Multe dintre pedepsele capitale au fost schimbate ulterior iar cei cu închisoare pe viață au fost eliberați, între 1962 și 1964 prin amnistiere( cei ce au mai trăit până atunci). Istoria a demonstrat, ulterior, că a fost o greșeală, modul în care au fost judecați, circumstanțele, de natură subiectivă, fiind cele care au impus procedura si ulterior sentintele. În a doua etapă de acțiune a Tribunalelor Poporului au fost condamnați la moarte sau muncă silnică pe viață: Pamfil Șeicaru (fostul director al ziarului Curentul) si Stelian Popescu (fostul director al ziarului Universul). Ambii fugiseră insa in străinatate. Au mai fost acuzati Nichifor Crainic (ideolog al nationalismului) si Radu Demetrescu-Gyr (legionar), În total un lot de 14 –lotul ziariștilor legionari li s-a spus. Era imediat după un război și începutul unuia nou.
Se terminase al doilea război mondial și începea războiul împotriva identității românilor.
Normele după care s-a judecat și ulterior au fost date sentințele sunt cel puțin subiective iar timpul a lămurit, sper, asta.
Ce legătură are cu ce se întâmplă acum, cu intenția lui Dragnea de a impune o nouă lege a defăimării?
Gândiți-vă bine!
Cel mai bine ar fi să nu ajungem la momentul în care vom identifica conexiunile.