O să fie bine. Mai bine ca nicicând până acum. Începând cu 1 ianuarie 2018 crește salariul minim garantat în plată. Ar fi cazul să nu vă bucurați prea devreme.
Începând cu sfântul Vasile, adică atunci când abia mijește noul an, va intra în vigoare decizia de majorare a salariului minim, de la 1450 lei brut, în momentul de față, la 1900 de lei, tot brut. Cu alte cuvinte, de la 965, cât este minimul net, la 1550 de lei în mână. Vorbim despre o majorare salarială ce ar trebui să aducă mai mulți bani, lunar, în buzunarele a aproximativ 1 milion de români. Foarte bine, singura problemă este că sumele reprezintă bani pe care sectorul concurențial, firmele private, (aici sunt cei mai mulți dintre cei ce vor beneficia de această mărire) ar trebui să îi aloce în plus. Dincolo de entuziasm și bucurie, totuși reținute, din partea multor beneficiari, rămâne o întrebare.
De unde?
La stat nu este neapărat o problemă.Legea salarizării din 2017 a crescut deja veniturile angajaților, din acest sector, peste pragul minim de salarizare, ce va intra în vigoare începând din 1 ianuarie 2018. Problema este în sectorul concurențial unde, după cum aminteam anterior, se regăsesc cei mai mulți dintre cei angajați cu salariul minim. La stat este o altă problemă, legată de salarizare, în sensul în care, în special în administrație, creșterea veniturilor s-a făcut doar din pix, neexistând resurse pentru asigurarea acestor venituri. Dar ăsta este deja un alt subiect.(detalii aici)
Prima categorie
Revenind la privați. Dacă vorbim de firme ce reușesc să facă profit și cu puțini angajați, efortul financiar nu reprezintă neapărat un capăt de lume. Totuși, nici aici nu va fi nimeni bucuros să scoată din buzunar mai mulți bani, în condițiile în care, în bună măsură, diferențele salariale se vor estompa vizibil, tinzând către zero, iar salarizarea la același nivel, fără stimulent de performanță, neținând cont de specificul muncii, munca prestată, etc., nu aduce decât plafonare și evident reprezintă doar primul pas pe calea eșecului garantat.
„Sunt puțini, se descurcă ei cumva, să bage mâna mai adânc în buzunar, trăiesc de pe urma angajaților, dacă vor să aibă succes nu-i oprește nimeni să crească nivelul de salarizare pentru toți angajații”.
Sunt tot atâtea idei pe care le-am auzit exibate în spațiul public, legate de acest subiect. Construcția poate fi năruită ușor amintind că România nu are nivelul de productivitate al Germaniei, iar mărirea prețului produsului comercializat, pentru a acoperi costul suplimentar al salarizării, în multe cazuri, înseamnă iarăși faliment garantat, într-o piață ce nu își permite acest preț. Gândiți-vă la angajații din baruri și restaurante sau companii de taxi, plătiți la nivelul minim sau chiar cu mult sub minimul pe economie, dar trecând contracte part-time. Ce ar însemna costul suplimentar transferat în prețul produselor vândute, sau al șpăgii, ce ar trebui să o plătiți obligatoriu (n.m. tips-ul, trecut pe nota de plată, în lumea anglo- saxonă) sau al unui km de drum parcurs cu taxi-ul.Parcă nu mai e așa mult entuziasm și bucurie.
A doua categorie
O altă categorie o reprezintă firmele vulnerabile, ce deja trăiau la limita subzistenței. În cazul lor, patronii au extrem de puține variante, în cazul în care costul lunar al salarizării personalului crește semnificativ și nu poate fi susținut. Reduc personalul sau schimbă contractele trecând la varianta part-time. Deja, impozitarea contractelor part-time la nivelul unui contract cu normă întreagă a avut viață doar o lună, în sensul în care Parlamentul a respins soluția Guvernului, în septembrie, deocamdată nefiind avansată o altă variantă. Motivul l-a reprezentat superbirocratizarea, în sensul în care, lunar, angajatorul se încărca cu hârtii, din partea angajatului, în care, acesta din urmă, declara dacă și unde mai are alte contracte part-time (n.m. pentru că supraimpozitarea nu mai intervenea în cazul în care angajatul acoperea cu alte contracte part-time timpul de opt ore de muncă zilnic. Indiferent de varianta ce va fi aleasă,
soluția part-time este un joc de-a furatul căciulii personale.
Part-time doar pe hârtie și muncă de opt ore, din care suplimentul de la șapte până la două ore (n.m. part-time-ul poate fi de 1,2,3,4 sau șase ore) să fie un fel de plată la gri, este un compromis pe care îl vor face mulți, dar, din care, pe termen lung, nu o să câștige nimeni, nici statul, nici angajatul, nici angajatorul. Statul nu încasează taxe, angajatul pierde din contribuții, la pensie și asigurări de sănătate, iar angajatorul pierde, în timp, un angajat ce ar fi putut să ofere mai mult, dacă ar fi stimulat corespunzător și nu ar trebui să trăiască tot timpul cu gândul la compromisul făcut. De obicei, angajatorul nu gândește așa, în România, iar acest lucru și nepredictibilitatea fiscală sunt două dintre motivele principale ale eșecului financiar românesc, din mediul privat.
Concluzie
Majorarea salariului minim garantat în plată este în sine o măsură bună (n.m. nu insist aici, poate cu altă ocazie) doar dacă ține cont și de argumente economice. Atunci când majorarea vine să acopere, prin banii evident mai mulți ce vor fi încasați de stat, anumite găuri bugetare, fericirea personală de moment, a unora, s-ar putea să se transforme, relativ repede, într-o nefericire cu caracter general.