Fac parte din categoria celor care, când s-a “întâmplat” Revoluția (n.m.- decembrie 1989), nu împliniseră vârsta primului vot politic. Alfel, de votat, am tot votat și până atunci, în tot felul de simulacre democratice (de partid și de stat, parcă așa le zicea). Ba la pionieri, ba la UTC-iști, ba te miri unde, în tot felul de comitete școlare (nu puteam în altă parte, pentru că nu împlinisem 18 ani, după cum am spus), un fel de pregătire pentru votul de la adulți, ziceau, adică un simulacru și mai mare, care doar mima jocul democratic. Se spunea că poate participa oricine, participa, însă, doar o singură persoană, până la urmă, și toată lumea mergea “fericită” să voteze, deși, tot toată lumea, înjura în barbă “candidații”. Asta era “jocul”, ăsta era votul, atunci. “Știau ei mai bine cine trebuie să candideze și cine să câștige”. Și, oricum, număra cine trebuie.
Nu-i de mirare că, la vârsta pubetății fiiind, am suferit de-a dreptul fizic, când, după decembrie 1989, în tulburii ani de după Revoluție (1990-1991), încă nu am încăput în baremul pentru dreptul la vot. Atât de tare încât îmi aduc aminte că încercam să conving adulții vremii, în 1990, la prima încercare democratică a României de după comunism, să NU voteze tot comuniștii. Să se gândească și la noi, cei tineri, că și noi “am murit la făcut de Revoluție”, chiar dacă acolo nu ne-a întrebat nimeni dacă avem vârsta oficială a deciziei de vot. Și noi nu mai vrem înapoi, noi vrem înainte. Am primit mai mereu un singur răspuns: “E nevoie de stabilitate, acum!”. Știm ce a ieșit.
Nu-i de mirare că, în 1992, la prima “strigare”, în ceea ce mă privește, pe listele oficiale de alegători români, îmi aduc amine de parcă ar fi fost ieri, aș fi fost în stare să ștampilez de 100, poate chiar de 1000 de ori, pe cine mi-aș fi dorit să câștige. Se prea poate chiar să o fi făcut, copleșit fiind de frustrările acumulate într-o adolescență ce a jinduit după libertatea de a spune ce crede, cu adevărat, mai mult ca după orice altceva.
De atunci încoace, nu am încetat să votez. Mereu, cu doar câteva excepții obiective, vreme de mai bine de trei decenii. Și, mai mereu, votul meu NU s-a suprapus peste votul majorității. Cu doar câteva excepții. Dar ce excepțiii… (asta-i o altă poveste, oricum). De fiecare dată însă, am ales să votez pentru neîntoarcere la trecut, chiar dacă, poate, pentru mulți, chiar și pentru mine, “Înainte” părea mai bine, la un moment dat. N-a fost, de fapt! Nu cu ei, cei care au fost atunci!
M-a întrebat cineva, acum, în 2025, 4 mai 2025, ca să fiu mai exact:
–De ce ai mai votat și acum ? Nu ți-a ajuns?
N-am răspuns, pentru că am avut nevoie de mai mult decât câteva secunde, ca să decid dacă mi-a ajuns sau nu. Așa că a mai urmat o întrebare.
-Cu cine ai votat?
-Cu “X”, că doar nu “Y”! Am răspuns aproape automat.
-Pfff, măcar dacă ai fi votat cu “Y”…
A fost tot ce am mai primit înapoi, de la interlocutorul meu, unul dezamăgit, sigur asta, că, în loc să mă abțin de la vot, am mai și votat “greșit”, după cum credea el.
După acest pseudo-dialog am rămas totuși cu ceva. Cu niște dubii, măcar pe moment. Totuși, de votat, am votat, nu neapărat acum, în 4 mai 2025, ci în ultimele trei decenii. Și cu asta ce-am făcut?
Am avut dubii și frământări de conștiință, preț de doar câteva secunde. Asta pentru că am realizat că am făcut ceva. Mă uit în jur și realizez că măcar le-am spus că eu, și mulți alții, avem o altă opțiune, că trebui să se schimbe ceva. Poate că nu am fost suficienți de mulți, mereu, pentru asta, dar măcar le-am spus că trebuie să se schimbe ceva. Și s-a schImbat.
Poate că nu atât de mult pe cât ar fi trebuit, poate chiar și mult mai încet decât am sperat. Dar s-a schimbat.
Asta am făcut. Măcar atât…
Iar asta pentru că adolescentul ăla de la Revoluția din 1989, puberul nedezvoltat complet din anii `90, s-a încăpățânat să creadă că dreptul de a vota și de a avea mai multe opțiuni merită a fi “valorificat”. Indiferent ce, cum și cu cine…Și să nu credeți că a fost mereu ușor, să îl conving să accepte asta.