În urmă cu 33 de ani, mai exact în data de 14 iunie 1990, România era aruncată, mai bine spus re-aruncată, în catacombele istoriei, fiindu-i hărăzit, din nou, destinul unei orbecăiri, ce atunci părea definitivă, prin cel mai negru Ev Mediu imaginat de Umanitate. Adică o epocă dominată de bestialitatea umană, una a instictului primar, animalic, manifestat gregar și, în același timp, venerat din cele mai înalte poziții ale statului, o epocă din care rațiunea, echilibrul și luciditatea fuseseră alungate și, în cel mai bun caz, deveniseră anacronice.
Pentru cei ce au uitat sau poate nu au știut niciodată, în 14 iunie 1990, debarcau în București hoardele de mineri (10-15.000 de suflete; oare?), chemate să facă ordine, de Ion Iliescu și PSD ( de fapt FSN, denumirea de atunci a actualului Partid Social Democrat). O ordine nu în straturile de panseluțe de la Universitate (cum a fost declarația oficială; câtă desconsiderare a rațiunii umane, în primul rând!), ci printre “dușmanii statului”.
Foto: 13-15 iunie 1990 ( În centrul imaginii liderul, de atunci, al minerilor: Miron Cosma)
Pentru cine nu-și mai aduce aminte sau n-a știut vreodată, criteriul aplicat, de mânuitorii de bâte și târnăcop, ce invadaseră Capitala, în momentul aplicării corecțiilor fizice asupra dușmanilor, era simplu: Orice șoaptă, a cuiva de pe margine eventual, prin care era indicată calitatea de “OM”, a cuiva, devenea sentință, pentru nefericiții identificați ca purtători de ochelari sau pentru domnișoare cu fusta prea scurtă (sau prea lungă), principiul sovietic cu “ai, n-ai bască ești vinovat!” fiind sârguincios aplicat și atunci. Vina supremă, evident, era identificată asupra celor ve vor fi fost ștampilați ca “intelectuali” sau “studenți”. Nimic anormal, totuși, într-o epocă ce a născut aberantul “Noi muncim, nu gândim!”, aplaudat cu mândrie proletară de toți social democrații vremii (n.m.: comuniștii de până mai ieri și socialiștii cu față umană, de mâine, la acea vreme).
Ce a rămas în urmă: vreo 6 morți (oficial, dar neoficial se vorbește chiar de 100 de morți), sute de răniți, bătuți cu bestialitate mulți dintre ei, sediile partidelor de opoziție devastate ( PNȚCD și PNL, la vremea aceea), interzicerea apariției ziarelor de opoziție ( “România Liberă”) și un proces al “Mineriadei” ce nu a fost finalizat niciodată.( sursa foto stânga: dw.com) Nimeni nu este vinovat de momentul 13-15 iunie 1990. Aceasta este singura concluzie oficială, la 33 de ani distanță de momentul de black-out al națiunii române, deși mai toată lumea știe, de fapt, că totul a pornit de Ion Iliescu și PSD-ul de mai târziu, FSN-ul de atunci, adică un partid ce neagă cu vehemență vreo legătură cu ce s-a întâmplat atunci, dar, în același timp, preferă să privească, aparent jenat, în altă parte, la fiecare 13-15 iunie ce se va fi întâmplat de atunci încoace.Tot ce și-ar dori, probabil, ar fi ca nimeni, vreodată, să-și mai aducă aminte de acele momente. “Ghinion! ” Vorba unui mare prieten al social democratilor, prieten din perspectiva campionului la numit de prim-miniștrii social democrați (cei mai mulți, deși, teoretic, el însuși face parte din alt partid).
Sursa foto: evz.ro (13-15 iunie 1990)
Și pentru că tot vorbim de partide, iar ele, partidele adică, cele din 2023, nu mai au timp și de aduceri aminte, în special din zorii întunecați ai democrației, originale și post decembriste, românești, este de remarcat că la Târgoviște, în Dâmbovița, ceva a adus aminte de momentul 13-15 iunie 1990, surprinzător sau nu, tot într-o zi de 14 iunie, dar vreo 33 de ani mai târziu.
Nu, n-au debarcat minerii, deși, spun unii, emoțiile, cele politice, s-ar fi apropiat de cele din 13-15 iunie 1990. La Târgoviște a ajuns George Simion, cu al său AUR ce, spune “net-ul”, ar fi venit să-și lanseze programul de guvernare și în Dâmbovița. Că aici, adică la poalele Turnului Chindiei, mai toată lumea capătă senzații onirice de dimensiuni voievodale nu mai este nicio noutate, exemplele din plan local fiind elocvente. Pe de altă parte, desantul de galerie al celor de la AUR și a lui George Simion a fost parcă mai decent, decât în alte ocazii. Și tonul discursului politic parcă a fost mai blând, comparativ cu alte ocazii. Că “vinovații” pentru astă vor fi fost cei din fracțiunile desprinse din AUR, unii ce țipă după ajutor electoral din new-entry-uri politice, sau că rugămintea unui politician de stânga, în numele partidului in care face parte, va fi determinat acest lucru, nu se poate ști.
Foto: George Simion în Dâmbovița, 14.06.2023
Ce e sigur, însă, este că Simion a devoalat că tot PSD-ul va fi fost la mijloc, într-un fel, și la desantul AUR, din Dâmbovița:
“Ieri, mi-au sunat telefoanele în disperare, nu doar mie, ci și la presa locală și la oamenii de afaceri de aici, din județ: Nu vă duceți! (n.m.– la întâlnirea AUR din 14 iunie) (…) Radu Popa (n.m.– deputat PSD de Dâmbovița) m-a tot sunat disperat, ieri, mă tot căuta, era îngrijorat de ce o să spun.”
Cel mai probabil, Radu Popa exprima îngrijorările partidului din care face parte acum, adică PSD Dâmbovița (n.m.: Radu Popa a fost președinte. în Dâmbovița, al unui partid anti-sistem, vehement împotriva PSD, la vremea respectivă, nu cu mulți ani în urmă, recte PP-DD, Partidul Poporului Dan Diaconescu, pentru cine nu își mai aduce aminte. Același Dan Diaconescu, fost președinte de partid, acum doar fost condamnat, ce este foarte bun prieten, acum, în 2023, cu George Simion și AUR-ul său. Calculele și supozițiile, mai departe, aparțin cititorului).
Înainte de 1990, între lecturile obligatorii erau și multe poezii proletcultiste, Una, al cărei titlu și autor am refuzat să le amintesc aici, am decis să o reproduc, totuși, aceasta fiind, într-un fel, relevantă și actual:
Partidul e-n toate. E-n cele ce sunt / Și-n cele ce mâine vor râde la soare / E-n holda întreagă şi-n bobul mărunt / E-n pruncul din leagăn şi-n omul cărunt / E-n viața ce veșnic nu moare.”
Atunci era un singur partid și absurdul părea oarecum inofensiv. Acum, aparent, sunt mai multe. Partide. Sau…